Episodul 72: Autobuzul, acest mediu (a)septic

După-amiază de toamnă, după grădiniță, eu cu doi copii aleg să merg într-un parc mai mare, nu în cel de lângă casă. Prietenul și colegul lui Victor urma să petreacă la noi o noapte. Îi luasem pe amândoi de la grădiniță și, nu știu cum și de ce (ce-o fi fost în capul meu???) am zis să merg cu ei în parc și nu așa oricum, ci cu RATB-ul.

Așteptam frumos autobuzul, toți oamenii se uitau la băieți – aveau niște broaște ca de jeleu, niște chestii care mie mi se păreau scârboase și care se lipeau de orice nimereau. Distracția lor era să le lipească pe treptele farmaciei din dreptul stației și apoi să le dezlipească, moment în care drăcoveniile se întindeau jumătate de metru, după care pocneau și-i loveau peste mână spre amuzamentul tuturor.

Apare autobuzul, ne pregătim, iau rucsacul meu, ghiozdănele lor, mingea și pe ei doi de câte o mână, ca să ne urcăm în autobuz. Unul hop, unul țop, reușesc să urc și mă îndrept cu ei spre singurul scaun liber din tot autobuzul. Ei se pun pe scaun, unul lângă altul, cu broscuțele în mână. Tocmai descoperiseră că se puteau lipi și de haine. Reușesc să îmi aranjez cumva bagajele și să mă țin de bară, moment în care o zăresc pe doamna care era pe scaunul din fața lor vizibil deranjată.

Doamne, sper că nu i-au lipit băieții vreo broască pe pantaloni! m-am gândit eu.

M-am uitat mai bine la ea. Poate nu e deranjată, poate așa e ea, se uită urât din naștere! m-am gândit din nou.

Nu mi-am terminat gândul că am și auzit-o:

– Doamnă, vă rog frumos să le spuneți copiilor să nu mă lovească. Nu știu, tineți-i de picioare!

Fac ochii mari. Când se întâmplase asta? Nu văzusem nimic de genul ăsta și stătusem numai lângă ei. Eu încep să mă scuz, iar copiii încep să-mi spună că n-au lovit-o.

– Știu că n-ați lovit-o! Vă cred!

– Dar spuneți-le să nu dea cu picioarele că îmi murdăresc pantalonii.

– Doamnă, nu au dat! Am fost aici și eu. Nu v-au atins! i-am răspuns eu.

Copiii, că tot ne auziseră pe noi vorbind, încep să se lase în jos pe scaun și să întindă picioarele numai ca să vadă dacă ajung la preacurații pantaloni ai doamnei.

– Uitați-i cum se întind. V-am zis să-i țineți. De ținut sunteți în stare? Că de educație nici nu se pune problema…

Doamna se ridică vijelios de pe scaun, eu mă lipesc ca o leoaică de copii. O vedeam capabilă să le dea una peste ceafă, ba chiar să-mi dea și mie. Se duce direct în mijlocul autobuzului de unde lansează o întreagă teorie a microbilor.

Victor, care se trezise cu un scaun liber în față, sare de lângă prietenul lui și se așază turcește pe scaunul proaspăt eliberat. Eram deja vedetele autobuzului.

– Dați-l, doamnă, jos! Ăla stă cu picioarele pe scaun. Vine cineva stă acolo după și dup-aia ne plângem că suntem bolnavi! mi-a strigat un domn.

Nu i-am mai zis nimic lui Victor, deja nu-i mai auzeam. Sunt în București de 10 ani, merg cu RATB-ul tot de atunci, am văzut în autobuze de toate: aurolaci, câini (vezi foto), inclusiv vomă pe scaunele RATB, dar niciodată n-am văzut pe nimeni scandalizat. Eu nimerisem în singurul autobuz cu care circulau cetățenii responsabili!

Caine in RATB/TOTUL DESPRE MAME
21 februarie 2014, ora 14.00, autobuzul 133

Așa am aflat și eu că, din vina ăstora ca mine, Europa o să ne dea afară într-o zi. Am mai auzit și că toate bolile astea moderne, de la alergii la cancer, tot oamenii ca mine le provoacă. Doamna aceea a anunțat pe toată lumea că ea e chimist și știe foarte bine cum stă treaba cu microbii. A descris și circuitul microbilor de pe tălpile copiilor în fibrele textile, pe piele, în sânge, la creier și poc! Se poate și muri!

Toți oamenii erau atât de porniți, încât ultimul lucru pe care ar fi urmat să-l spună (noroc că nu le-a venit ideea!) era să iasă în stradă și ceară ca tuturor copiilor să le fie atașata o etichetă ca la pachetele de țigări: „Copilul poate să ucidă!”

Ba chiar au ajuns la concluzia că viitorul României este grav afectat de copii, că generația care vine o să distrugă țara.

– Cum și-a pus ăla picioarele acu’ pe scaun, așa o să fie și în viață! urla altul.

Încă puțin și ajungeau și la concluzia că nu mai are niciun rost să mai trăiască având în vedere ce generație vine.

Ne pregăteam să coborâm când un domn ne-a luat apărarea:

– Doamnă, nu puneți la inimă. Bucurați-vă că sunt sănătoși! Să vă trăiască! Să crească mari și să fiți mândră de ei!

Am mulțumit, deși îmi venea să completez:

– Și să ajungă președinți să se ocupe de viitorul țării!

 

(Îl și văd pe Victor stând turcește, ca pe scaunul RATB, la Cotroceni!)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație