Nu e nimic pe lumea asta care să târască sufletul unei mame prin cele mai nebănuite trăiri așa cum o face durerea copilului. Pe Victor îl doare o măsea, iar eu sunt ca o minge de cauciuc din aia pe care o arunci de podea și sare direct în tavan și iar în podea și iar în tavan și tot așa.
Când sunt jos și simt durerea lui ca și când ar fi a mea. Mă înțeapă inima când plânge și mă strânge de mână pentru că îl doare. Îmi vine și mie să plâng. Îl mângâi pe spate și îi când „Bate vântul frunzele”, dar nimic nu îl poate scoate din starea în care e. Mă enervez când nu mă lasă să mă uit acolo, să văd bine ce e. Îmi vine să-i zic să tacă pentru că nu mai suport plânsul. Îmi vine și mie să țip! Pur și simplu, aș țipa și eu.
Dar îmi revin și mă redresez. Intru înapoi pe banda mea, cum ar veni, și încerc să merg regulamentar. Și mă calmez. Sau am impresia că mă calmez pentru că, dacă m-aș calma, ar trebui să mă țină, nu? Pe mine nu mă ține cine știe ce. Eu încep din nou să mă comport ca mingea de cauciuc și ajung fie să simt și eu durerea lui în fel și chip, fie să mă revolt.
Și plec un pic de lângă el și îmi spun că asta e, că așa e viața, că nu pot să mă consum așa, că nu are sens, că nu rezolv nimic, că așa e durerea, că n-o să fiu mereu lângă el, că trebuie să mai suporte și durere, că viața nu e numai lapte și miere, că va avea și dureri și mai mari. Și mă îmbărbatez cu vestitul „asta e!” și mă duc iar lângă el.
Îi fac masaj, îl pup, în țin în brațe, îi fac în păr, îi mângâi tălpile.
El stă liniștit, mă privește, îmi spune că l-a durut rău și că nu mai vrea să-l doară niciodată.
Îi spun că îl înțeleg, că știu și eu cum e să te doară o măsea.
Mă întreabă cât o să-l doară, dacă o să-l doară mai mult de atât, dacă o să-l mai doară mai încolo sau mâine.
Îi spun că nu știu, că nu avem cum să știm când va veni durerea înapoi.
Mă pune să-i promit că n-o să mai vină deloc, deși știe că nu e așa:
– Și ce dacă? Măcar minte-mă!
Îi promiteam.
Și se simțea bine.
Se simțea bine până venea un al val de durere și o luam de la capăt. El să plângă, eu să trec din nou, prin toate stările.
Două ore a durat chestia asta și ne-a obosit pe amândoi îngrozitor. La finalul zilei, aveam impresia că, de când ne-am trezit de dimineață, trecuseră cel puțin 72 de ore, nu 10-12. De parcă ziua ar fi început sâmbătă, nu marți. De parcă nu aveam de așteptat o zi până să mergem la stomatolog, ci un deceniu. Seara, în pat, cu Victor adormit peste mine, mă gândeam cum de nu reușesc să fiu mai puternică, să mă stăpânesc mai bine, să nu mai fiu ca o cârpă cu care durerile copilului să șteargă pe jos.
Dar nu pot! Oricât de tare m-am bate eu cu pumnii în piept acum, că o să fiu mai puternică, că n-o să mai fac așa, știu sigur că nimic din toate astea nu-și vor găsi locul în practică. Acum îl înțeleg pe Victor când zice: „Măcar minte-mă!”
Mă mint și mă simt bine… așa cârpă cum știu că o să fiu, dar până data viitoare măcar mă cred un crâmpei de mătase!
