A plecat Victor la bunici în vacanță. Abia aștepta să plece.
Eu am trăit într-un desfrâu total. Mi-am cumpărat ciclide, am mers la salon, m-am tuns, am comandat pizza în fiecare seară, am văzut Lipstick Jungle (tot!), am ieșit cu fetele, am mers la cumpărături, am făcut chiar tot ce mi-a trecut prin cap și ce am simțit.
Spre sfârșitul săptămânii, am început să mă pregătesc pentru întoarcerea copilului. Mi se făcuse un dor de el de nu-mi mai vedeam rostul. Mi se părea că e prea urâtă casa fără el. Aveam impresia că și florile din ghivechi s-au uscat în lipsa lui. (Sincer? Asta se întâmpla numai din cauza mea, pentru că în zilele în care am fost trântorul casei, nu m-am mișcat deloc să le ud! Dar da, se poate spune și că e din cauza lui.)
Am făcut cumpărăturile. I-am luat tot ce-i place lui, adică sfeclă roșie, nucă de cocos, rodie, stafide, drojdie (ca să facă pâine) și periuță de dinți cu baterie, așa cum a cerut. Am făcut curat în casă. Am schimbat lenjeria. I-am rearanjat hainele în dulap. Era totul așezat perfect – lucru bine făcut, nu glumă!
S-a făcut vineri și am sunat-o pe bunica:
– Nu vrea să vină la București. A zis că mai stă.
– Poftim???
În zilele în care am stat singură, m-am tot gândit la asta. Cum va fi când Victor va pleca de acasă și nu se va mai întoarce decât sporadic? Mă vedeam pe mine bătrână și tipicară călcând și recălcând rufe, aranjând și rearanjând haine în dulapuri. Mă vedeam cu prietenele pe bănci prin Cișmigiu admirând tineret și vorbind despre toți bărbații noștri. „Îl mai ții minte pe ăla care ți-a zis că ești cam grasă și te-a făcut să suferi 2 luni din cauza asta?”/”Vă mai aduceți aminte când ieșeam noi în Centrul Vechi?” Doamne, ce bătrânețe mi-am proiectat! Mi-l imaginam pe Victor trecând pe la mine cam la 2 zile, să vadă ce fac și să mai vorbim câte ceva. Dar a apărut asta:
Nu vrea să vină la București!
Eu am 28 de ani și el 4 ani și jumătate. De acum??? Chiar așa??? Nu pot să cred! Am acceptat. Copilul se distra atât de tare acolo, încât n-avea sens să-i stric eu feng-shui-ul numai pentru că îmi era dor de el. Ar fi venit la București să stea cu mine seara și ziua să stea la grădiniță. Și eu aș fi ales să mai stau la bunici, dacă eram în locul lui.
Și, uite așa, mă trezesc în miezul weekendului că rămân ca proasta, în mijlocul casei, cu gura căscată că Victor nu vrea să vină înapoi. M-am învârtit de câteva ori prin casă. Am băgat cumpărăturile la frigider și am continuat să mă uit la filme.
În fine, s-a întors aseară. A ajuns pe la 17 în București și, până la ora 1 și ceva n-a stat nicio clipă. A fost ca un pui de pisică într-o cameră cu fluturi. A țopăit peste tot, s-a cățărat pe calorifere, pe dulapuri, pe canapele, pe mine, peste mine, cu mine.
– Mi-e dor de niște lupte, acolo nu s-a luptat nimeni cu mine!
Și am tras niște trânte serioase, eu am slăbit 3 kg și el n-a avut nimic. A făcut pauză ca să-și facă un duș, care s-a dovedit a fi o baie cu spumă și cu muuuuulte piese de lego, rățuște, mașinuțe, castroane, de mă miram că mai are și el loc în cadă, pe lângă tot ce era acolo.
Am mai tras o repriză de trânte și, pe la 12 și jumătate, s-a aruncat pe burtă în pat:
– Gata! Și acum fă-mi masaj. Mi-e dor de masaj.
– Da???
– Da, mami. Tu de ce credeai că am venit înapoi la București?
… la asta nu mă gândisem.
Să sperăm că și peste 20 de ani o să se întoarcă la mine pentru trânte sau pentru masaj. S-ar putea să mă înșel, dar e un gând care îmi face bine.
