Episodul 84: Minciunile cu care murim

Vedeam prin filme și mi se rupea inima. Îmi spuneam, în sinea mea, că e doar un film și că, în realitate, niciun părinte nu și-ar minți copilul că va ajunge la serbarea/petrecerea lui, știind de fapt că la acea oră va fi în altă parte a orașului. Nu mi se pare grav ca un părinte să nu ia parte la un eveniment important din viața copilului. Se mai întâmplă! Și chiar nu e grav, copiii ne înțeleg și ne iartă. Ce mi se pare cu adevărat grav este să-ți minți copilul că vei ajunge și să nu apari.

Nu voi uita niciodată ochii lui Victor, de undeva de pe scenă, cântând „Steaua sus răsare” și uitându-se când la mine, când la toate fețele părinților din sală să-l vadă undeva pe tatăl lui. Nu voi uita niciodată fericirea de pe chipul lui când m-a văzut că am ajuns. N-am fost printre primii părinți veniți la fața locului și se simțea un pic stingher. N-am să uit nici tristețea din ochii lui atunci când i-am spus că tati va întârzia puțin. N-am să uit nici cum, pe parcursului programului artistic, Victor devenea tot mai trist. N-am să uit nici cum s-a ridicat dintre toți și, în plină scenetă, a traversat scena și a venit la mine, în public: „Mami, vleau să melgem acasă. Nu mai vleau să cânt nimic!”

N-am să uit nici cum s-a retras într-un colț, în momentul în care Moșul împărțea cadourile și a început să plângă nu pentru că el încă nu primise, ci pentru că tati întârzie prea mult.

Nu am să uit nici cum mi-am înghițit lacrimile atunci când am decis să-i spun că nu cred că tati va mai ajunge…

Ne-am îmbrăcat într-o totală liniște și ne-am pregătit de plecare. Am coborât treptele clădirii ținându-ne de mână, fără să scoatem vreun cuvânt. Am decis să mergem pe jos spre casă. Simțeam că aerul rece al serii ne-ar face bine. Dar „Mami, poți să mă iei în blațe?” Aveam geanta mea, punga cu cadoul lui, ghiozdănelul și punga cu costumul lui de serbare. L-am luat în brațe numai la gândul că va pune capul pe umărul meu și astfel voi putea să-mi scap măcar două lacrimi fără ca el să mă vadă. Același lucru a făcut și el. Am mers așa, încet și plângând, până când nu mi-am mai simțit mâinile. Simțeam că îmi explodează pieptul și că nu îmi mai pot coordona picioarele. M-am pus pe o bordură, cu toată rochia mea (pe care o îmbrăcasem special pentru serbarea lui) și cu toate bagajele și ne-am odihnit acolo, cu el tot în brațele mele și tot plângând.

– Hei, mami, vlei să melgem acasă și să ne uităm la un film?

– Daaaaa! Ce idee bună! Ce film ai vrea?

– Ăla cu călătolia plin vulcan.

Și-a șters lacrimile cu eșarfa mea, mi le-am șters și eu  și ne-am continuat drumul spre casă. Abia pe scările casei a cerut să-l las din brațe. A vrut să urce singur.

N-a mai scos absolut niciun cuvânt despre tatăl lui. N-a mai avut nicio întrebare, deși mă așteptam la o sută. S-a uitat la „Călătorie spre centrul Pământului” și a cerut să revadă de cinci-șase ori scena în care Sean află că tatăl lui a murit. „Îmi vine să plâng mami!” Și a plâns. Am plâns amândoi. Din nou. La culcare, când aveam impresia că e chiar adormit, s-a întors și mi-a spus că încă îi mai dau lacrimile de la film: „Nu se poate, mami, nu e nolmal ca un copil să aibă un tati și tati să moală!”

Da, nu e normal. Așa cum nu e normal nici ca un copil să aibă un tati sau o mami care să-l mintă. Nu! Copiii trebuie să știe adevărul. Așa cred și simt eu! Fiecare copil merită să nu fie mințit. Și nu spun asta numai pentru că mi-a fost cumplit de greu mie, ca mamă, când tatăl lui l-a mințit, ci cred că pentru ei o minciună nu e numai o minciună și atât. Pentru ei, cu fiecare minciună, murim câte puțin…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație