Normalitate sau perfecțiune?
Citesc prin presă sau mă uit pe Facebook și văd cam aceleași lucruri de la un timp. Tone de informații despre cum să fim părinți mai buni și tone situații „așa nu” arătate cu degetul, la care toată lumea comentează ofuscată. Toată lumea știe să fie părinte în fața tastaturii. Toată lumea judecă pe toată lumea și pune la zid (nu degeaba Mark Zuckerberg a introdus wall-ul în facebook). De la butoanele tastaturii, toți sunt perfecți. Nimeni nu greșește, nimeni nu-și bruschează copilul, nimeni nu țipă, nimeni nu-l minte… Toți sunt perfecți! Ca să nu mai vorbim despre cei care nu au copii.
Am obosit de atâta perfecțiune
Am obosit! Am obosit de atâta perfecțiune. Am obosit să am nopți albe gândindu-mă cum am răcnit eu ca un dinozaur la Victor de câteva ori. Am obosit să plâng pentru că l-am smucit de mână când a golit, de la etajul 2, o sticlă de 1 l plină cu apă chiar în capul unui trecător.
Am obosit de amintirile cu el de după această întâmplare – cum plângea și îmi repeta ca o bandă stricată „Iartă-mă, mama mea, nu mai fac niciodată!” Am obosit să adorm cu gândul că îl mint pentru că, de multe ori, înainte de culcare îmi spune că el vrea să stea treaz toată noaptea și eu îi zic că va sta treaz în somn. Și îi mai și zic dimineața: „Mvaaai, Victor, toată noaptea ai dormit treaz!”. Am obosit de atâtea mustrări de conștiință după fiecare bomboană de ciocolată pe care o mănânc pe ascuns. Am obosit…
Nu numai că nu sunt perfectă, dar sunt chiar departe de asta. Când îmi amintesc cum am uitat eu să-i pun copilului colanți pe sub pantaloni și a mers chițăind de frig până la grădiniță! Da, l-am cărat în brațe, dar tot i-a fost frig. Sau cum am mâncat restul de orez cu lapte și el a bocit o oră când a aflat că nu mai e. Sau când l-am trimis la grădiniță fără pijamale și a dormit în chiloți pentru că el nu doarme în hainele în care stă. Ca să nu mai zic cum am plecat la piață și l-am lăsat acasă pentru că așa a vrut el, iar eu am uitat că sunt fără copil și am luat toate tarabele la rând. Sau cum am plecat cu el în parc fără șervețele și i-am dat jos maioul de pe sub tricou ca să-i șterg nasul cu el.
Aia e! Greșesc, mă grăbesc, mă ia valul, îmi ies din sărite, uit și (cred că) asta se poate întâmpla oricui. Nu cred că există om perfect, care să nu fi greșit, să nu fi uitat, să nu se fi enervat sau să nu fi țipat niciodată în viața lui. Pentru că, dacă există, atunci pe mine vă rog să mă scuzați… sunt om normal.
