Sunt invidioasă!
De obicei, nu sunt, dar nu știu ce mi-a venit acum. Niciodată în viața mea n-am invidiat pe nimeni. A, bine, i-am invidiat pe Steve Jobs, pe Bill Gates și pe urâta aia de Claudia Schiffer. În rest, cu nimeni n-am avut nimic niciodată! NI-CIO-DA-TĂ!
Până azi! Astăzi, la micul dejun, copilul mi-a zis că ar vrea să iasă în parc.
– Super, am zis eu.
– Dar vreau să merg cu tati. M-am plictisit de tine…
Mi-a rămas mâncarea în gât și cred că am avut și un stop cardio-respirator. De fapt, nu că cred, sigur am avut. Poftiiiiiim??? Am auzit bine??? Revino-ți, fată, că nu rezolvi nimic așa.
– Cum adică?
– Adică ce?
– Adică cum?
(Conversațiile cu bărbații, de orice vârstă, sunt fascinante.)
– Vrei să te duci numai cu tati?
– Da!
– Eu credeam că vrei să merg și eu…
– Ei, mami, eu nu vreau să merg cu tine în parc. Mie îmi place să mă duc cu tati, dar dacă nu se poate, merg și cu tine. Ce să fac?
Mvai, cât sacrificiu! Îmi venea să-i mulțumesc, zău!
– N-am știut că tu asta vrei. Nu mi-ai zis niciodată.
– Ba da, ți-am zis!
– Când?
– Acum.
– Da, dar până ACUM nu mi-ai zis niciodată că tu vrei, de fapt, cu tati.
– Dar tu ce credeai, mami? Că vreau cu tine? Eu aș vrea să fiu numai eu cu tati, dar nu se poate și atunci stau cu tine…
Bine că a venit taică-su și au plecat repede în parc. Eu nu mă mai puteam abține! Am trecut prin toate stările, de la gelozie la invidie, de la revoltă la rușine și apoi la milă.
Am fost geloasă pentru că, nu știu de unde rămăsesem cu impresia asta, credeam că pentru el (măcar pentru el) sunt vioara întâi. Pe de altă parte, a fost un moment în care m-am trezit la realitatea pe care până acum am ignorat-o: un copil are doi părinți și sufletul lui se împarte egal.
Am fost invidioasă pe tatăl lui pentru că, deși petrece destul de puțin timp cu el, reușește să fie el cel mai dorit. M-a încercat un soi de regret… Asta înseamnă să stai puțin – să lași copilul să vadă numai părțile bune în acel scurt timp, nu oboseala de fiecare seară, nu nopțile în care te zvârcolești în pat de griji, nu încruntările, nervii și problemele cu care te confrunți zilnic. Și, în final, mi-a fost milă și m-am rușinat. Mi-a fost milă de acest copil care suferă pentru că părinții lui nu mai pot fi împreună și nu poate să-mi spună asta decât așa, făcându-mă și pe mine să sufăr și să trec prin toate.
M-am rușinat pentru că, la un moment dat, am gândit ca mama. Eu, recunosc acum, l-am preferat mereu pe tata. Mama, mereu plină de îndoieli, mă întreba foarte des pe cine iubesc mai mult: pe ea sau pe tata? Mi se părea lesne de înțeles că îl iubesc pe tata, așa că îi repetam senină, de fiecare dată, că pe tata îl iubesc. De multe ori, când ne certam – și o făceam des -, eu mă retrăgeam spunându-i că nici nu contează ce zice ea, pentru mine ce zice tata e important. Și atunci auzeam ceva de genul ”Eu îți fac mâncare, îți spăl hainele, am grijă de tine și tu tot pe tac-tu îl iubești mai mult!”
Ceva de genul ăsta am avut și eu în cap, rușine să-mi fie!
P.S. Cine credeți voi că a venit din parc și mi-a zis că i-a fost ”cel mai dor de pe lume” de mine?
