Episodul nouă: Sărbători (ne)liniștite

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită de tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Am hotărât să plecăm de Sărbători în provincie. Imediat după ce am luat decizia asta, a început haosul organizat. Zic organizat pentru că mama m-a sunat cu lista în faţă şi mi-a dictat toate produsele pe care trebuia să i le cumpăr, doar pentru că la Bucureşti sunt mai bune, nu pentru că acolo nu s-ar fi găsit aceleași lucruri. Dacă ar fi fost să cumpăr tot, probabil ar fi trebuit să plec cu un tir, mama crezând că Matizul e o maşină mică doar pe dinafară. Pe dinăuntru e un monstru care înghite cantităţi uriaşe de bagaje, baxuri de apă minerală, sucuri etc.

Şi iată-mă cu copilul după mine în hypermarket şi ştiţi bine cum e înainte de sărbători la cumpărături.

– Nu vlau iei tu tiluţ male, vlau iei tiluţ maşină. Tonduc eu! (Nu vreau să iei căruţ mare, vreau să iei cărut-maşină. Conduc eu!)

Aşa am ajuns în marea aceea de oameni să împing două cărucioare – unul mare, clasic – şi al doilea din acela cu maşinuţă şi cu fii-miu în el. Țipam cam o dată la trei secunde, de fiecare dată când vedeam o mână mică întinzându-se dinspre maşină spre raft:

– Nu ne trebuie eugenii! Nu ne trebuie lumânări! Avem şerveţele! Nu e bun pateul vegetal!

Făceam doi paşi cu căruciorul mare şi mă întorceam repede după cel cu maşinuţă şi invers, până la epuizare.

A fost cea mai de coşmar ieşire la cumpărături şi nu s-a încheiat totul în ziua aia pentru că n-am avut cum să cumpăr şi cadoul de Moş. Aşa că, în ziua următoare, am lăsat copilul cu taică-su şi am plecat iar la cumpărături după cadou.

Iar de aici a început aventura ascunderii cadoului. Ia-l în casă pe ascuns, du-l apoi la maşină că plecam din oraş. Lasă-l prin maşină, ia-l a doua zi în casă, sună unchi, verişori, prieteni ca să-l găseşti măcar pe unul pe care să-l îmbraci în costumul roşu. Iniţial mă gândisem că le fac o onoare, dar pe măsură ce mă tot refuzau mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Şi să fim serioşi, cine ar vrea să se încotoşmănească şi să-şi pună şi un caier de lână la gură cu care să stea la 23-24 de grade vreo jumătate de oră cât durează vizita?

Şi unde mai pui că poate iei şi bătaie de la copil, în cazul în care cadoul lui e la fundul sacului şi tu le dai celorlalți înainte? Aşa a făcut Victor. Îl vedeam cum fierbe în suc propriu, dar nu puteam să intervin.

A mai aşteptat un pic, cuminte, pe scăunelul lui, şi apoi a sărit ca ars în faţa moşului, cu sprâncenele încruntate şi cu capul înclinat ca un taur care tocmai se pregăteşte să atace:

– Moş Tuciun, mie ce dai? Mie mimic? Tost muminte, vlau tadou! Zic lie, dai tadou mine? (Moş Crăciun, mie ce-mi dai? Mie nimic? Am fost cuminte, vreau cadou. Îţi zic poezie, îmi dai cadou mie?)

 

Cum să vrei să fii Moş Crăciun în condiţiile astea?

 

În episodul viitor aventurile lui Titoc continuă, vai!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație