Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…
Logică 1
Nu știu cum sunt ai voștri, dar el meu dimineața, pe lângă faptul că trebuie să tragi cu tunul de câteva ori lângă pat, mai și protestează că nu-i place aia sau cealaltă. Spre exemplu, azi nu i-a plăcut bluza. După alte două probe, am reușit s-o găsesc pe cea care să-i placă (era prima, aia care nu-i plăcuse deloc). Când credeam că am rezolvat-o, ce să vezi?
– Nu nonii oștia! Nu pace mie nonii oștia! Altu vlau!
Evident că am început să-i scot toți pantalonii și să-i supunem unui examen de admis/respins. Nu vă mai zic ce-am mai pățit la ușă cu ghetele. Apoi, când am reușit să îl încalț, ar fi mâncat pucucale (portocale), nunac (cârnat) și muine putită (păine prăjită).
După vreo oră de când se trezise am reușit să ieșim și noi din casă. Daaar, să nu credeți că s-a terminat aici aventura. Locul nostru de parcare e destul de departe de casă, așa că avem un pic de mers. Câteodată Victor merge pe jos, câteodată îmi cere să-l iau în brațe, dar azi… Azi a preferat să meargă prin rondurile de flori. S-a umplut de noroi și i s-au agățat în haine tot felul de frunze și petale în culorile toamnei. Era un omuleț pastelat care de la frunzele și petalele de pe el arăta ca o păpușă de paie (ca să nu zic sperietoare de ciori). Ba chiar a descoperit și un șoarece mort! Ce să vă zic? Am avut o dimineață extraordinară.
Eu mergeam pe trotuar cu geanta, ghiozdănelul și o plasă cu diverse în mâini, iar Victor călca țantoș (cu pași rari și cu viteza melcului rănit) printre flori și vorbea non stop. Am prins niște frânturi din discuție – era despre grădiniță cred:
– Am potele, fug taie, mimu eu, nu Coma! (Am putere, fug tare, primul eu, nu Toma!)
Într-un final, ajungem și la mașină. Victor iese dintre flori și aleargă spre: „titi meu, tatizu meu!” Cred că v-ați dat seama: „tatiz = matiz”.
Ajunge înaintea mea la mașină și se oprește chiar în spatele ei să se holbeze la ceva de pe jos. Când mă apropii și eu văd că fii-miu se uita uimit la un rahat de câine. Se uită la mine și îmi zice:
– Vesi, mami? Tatizu tut caca! (Vezi mami? Matizul a făcut caca!)
Logic, nu?
Logică 2
Astă-vară. Trecuseră câteva zile de când campasem pe malul Lacului Zetea şi plantasem undiţele în baltă. Eram tentaţi să credem că în apa aia nu trăieşte niciun peşte. Copilul a stat în prima zi nemişcat, pe scaunul de pescar, la 10 metri de baltă. Îi cerusem să ne anunţe dacă iese vreun peşte, iar noi trăgeam un whist un pic mai în dreapta lui.
Când ne pregăteam să strângem undiţele, ca în orice scenă din categoria „viaţa bate filmul, dar filmul câştigă premii”, a tras. Peştele a tras! Am început să strigăm, să adunăm lumea în jurul nostru. Părea mare la cum trăgea pluta în jos. Copilul era şi el în vrie: pete pins! EU pins pete male!
Ta-su striga că EL a prins peştele şi deja le vindea ponturi despre pescuit celor din jur, iar prietenul nostru (că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte) a luat undiţa şi a dat să scoată monstrul din apă. Eu am tras copilul mai înapoi: „Hai, mamă, că scot ăştia peştele şi Doamne fereşte!”
– Papă mine petele? (Mă papă pe mine peştele?)
– Nu te papă, mamă.
Ce să-i spui copilului că nu-l papă peştele, când toţi adulţii se manifestau ca la vânătoarea de crocodili? Au scos peştele, până la urmă. Ceva mai mare ca o hamsie. Dar era vioi, ne dăduse emoţii, mititelul!
– Hai să i-l dăm copilului!
– Nu lau oc pete. Mucă petele. (Nu vreau să mă joc cu peştele. Muscă peştele.)
– Nu muşcă, mami.
Şi copilul îl atinse timid cu degetul.
– Nu papă mine. (Nu mă papă pe mine.)
– Nu te papă, nu.
– Nu pipii papă petele. (Nu copii papă peştele.)
– Nu, nu papă copii. Tu ştii ce papă peştele?
– Lac.
Logic, nu?
Cum se descurcă Titoc la grădiniță? Unde face pipi și cu cine se bate? Aflăm în episodul următor.
