Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…
Am început serviciul înainte ca Victor să împlinească doi ani, aşa că el a mers frumuşel pe la toţi bunicii. Tot discutam dacă să îl ducem sau nu la grădiniţă şi fiecare discuţie de genul ăsta se termina cu concluzia „o să!” Dar parcă n-aveam curaj… Până la urmă, totul a venit natural, după aproape un an de făcut naveta la fiecare sfârșit de săptămână spre provincie. Obosisem. Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să caut grădiniță.
Am ales una care mi-a fost recomandată de o prietenă-mamă de încredere.
L-am anunțat și pe Victor. N-a părut uimit în niciun fel. Știe că la grădiniță sunt copii, adică: „A, OK, merg!” Eh, mie chestia asta mi se părea liniștea dinaintea furtunii. Pe cât de ușor părea să accepte el acum, pe atât de greu avea să ne fie ulterior. În ultimele zile înainte de începerea grădiniței, era chiar nerabdător. Se trezea dimineața și mă întreba:
– Azi duci mine niță? (Azi mă duci pe mine la gradiniță?)
– Mâine te duc.
(Și de la acest mâine s-a născut o altă poveste, dar o s-o citiți într-un viitor post.)
În fine, a venit și ziua Zero. L-am îmbrăcat frumos, m-am îmbrăcat și eu frumos, doar era prima zi de grădiniță, nu?
Pe drum, m-au încercat tot felul de trăiri care au culminat cu două lacrimi în colțul ochiului. Astea m-au făcut să mă enervez. Nu sunt o mamă așa de sensibilă, dar atunci nu știu ce aveam. Mă tot vedeam cu el agățat de un picior, plângând și implorându-mă să nu-l las acolo. Am ajuns la poartă. Cu geanta pe umăr și cu Victor de mână am sunat la interfon. Până să mi se deschidă poarta am luat copilul în brațe, nu eram pregătită să-i dau drumul.
Am intrat în grădiniță. Am mers împreună la vestiar să se schimbe. S-a schimbat. Am pus hainele de stradă în dulap și când m-am întors, Victor al meu nicăieri.
– A plecat spre sală, mi-a zis cineva (nu mai știu cine).
De sus, de pe scări, am auzit:
– Paaaa, mamiiiii!
Plecase. Fără plânsete, fără rugăminți, ba chiar uitase și să-mi zică „Pa!”
Dacă la vârsta asta pleacă aşa… Nu vreau să mă gândesc peste 15 ani cum o sa fie.
Într-o zi, pe drumul dinspre grădiniță spre casă
Tocmai am realizat că nu sunt o mamă prea bună. Sunt cam disperată. Să vă spun. În drumul nostru de la grădiniță spre casă, Victor face programul și lista de cumpărături:
– Muine mem? Megem lom ninu male muina taldă? (Pâine avem? Mergem să luăm de la magazinul mare pâine caldă?)
– Avem pâine, altceva?
– Aaaa, mem muine! Tuguli mem? (Aaa, avem pâine. Struguri avem?)
– Nu, struguri nu avem.
– Megem pa piață lom tuguli? (Mergem la piață să luăm struguri?)
Și mergem. Dar socoteala din mașină nu se potrivește cu cea din târg, drept pentru care sfârșesc prin a cumpăra un kilogram de prune și niște pere. Copilul tot copil, el ar fi mâncat imediat așa din pungă. Nespălate, nenimic. Sar cu gura pe el că nu se poate așa ceva și, cum n-aveam altceva la îndemână, cumpăr o sticlă de apă plată să-i spăl copilului două prune. Apoi îl pun iar în scaunul lui și mă urc la volan. La fiecare stop fac o întindere pe diagonală ca să-l șterg la gură și pe mână ca să nu stea murdar. Eh, și practic eu cu grație mișcarea asta până acasă, de mă dau jos din mașină cu dureri de coaste.
După ce intru în casă cu copil cu tot și cu bagaje, mă pomenesc cu fii-miu că mă trage și mă pune pe scaun la masă. Habar nu am ce are de gând, mă gândeam că mă așază acolo și mi se urcă în brațe. Dar de unde? El își trage scaunul la chiuvetă, ia o prună de pe masă și se urcă pe scaun s-o spele sub jet. Apoi, ce să vezi? Mi-o pune în față:
– Tu papi mună! (Tu papi prună)
Și încep să mănânc. N-am înghițit prima bucată că Victor sare repede cu șervețelul să mă șteargă la gură și pe mână. Dau să mai mușc o dată și șervețelul din mâna lui Victor aproape că îmi ștergea omulețul. Am înfulecat repede pruna ca să termin cu nebunia asta cu ștersul și când credeam că am scăpat, am fost poftită la baie să mă spăl pe mâini.
– Tu Titoc, eu mami! (Tu Victor, eu mami!)
– Am înțeles, mami, am înțeles! Nu mai fac!
Și chiar am înțeles. Și chiar nu mai fac. Tot ce sper e să nu mă trimită mâine la grădiniță în locul lui.
Fiți pe fază! În următorul episod, Titoc merge la pescuit.
