Episodul trei: Titoc la munte şi la mare

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Pregătirile

– Victor, ştii ce o să facem săptămâna viitoare?

– No.

– O să mergem pe munte, cu bicicleta şi cu cortul. Şi o să stăm în cort, lângă râu.

(Urma să plecăm la Padina Fest, cu trenul până în Buşteni şi de acolo cu bicicletele în telecabină până la Peştera și apoi la pedale. Ditamai aventura.)

– Ati teta, apa male, nu tolt mute, tolt pac. (Cu tati pe bicicletă, la apa mare, nu cu cortul pe munte, cu cortul în parc.)

– Victor, acolo e un parc şi mai mare. Mare, mare de tot.

– Nu pac male, pac mic aş. (Nu în parcul mare, în parcul mic din oraş.)

– Victor, în parcul mic din oraş mergem mereu, acum o să mergem în vacanţă să vedem şi alt parc.

– Nu ată, pac mic. (Nu mergem în vacanţă, mergem în parcul mic.)

În fine, discuţia asta s-a încheiat cu criza de plâns a copilului care nu era deloc de acord să meargă în vacanţă. Am încercat eu să-i explic care e faza cu vacanţa, dar n-am avut succes. „Eh, lasă că o să înţelegi tu peste vreo 30 de ani”, mi-am zis.

Cert e că la bagajele pentru vacanţă Victor a fost mai mult decât cooperant. Mi-a umplut rucsacul cu toate cele 11 trenuleţe din metal.

 

Drumul

În Buşteni, cât am stat la coadă la telecabină, tati a tras o fugă până la magazinul de pâine. Eu n-am prea fost de acord, bicicletele erau încărcate până la refuz, rucsacii noştri erau foarte grei şi mai aveam un bagaj destul de important de cărat – Victor. Chiar dacă el mergea pe bicicleta lui tati, pentru mine era o povară de ordin psihic. Aveam impresia că scaunul se miscă, mi se părea că nu e destul de rezistent, eram convinsă că la coborâre îl poate dezechilibra pe tati… Idei de mamă, ştiţi voi. În plus, Victor nu ne lăsa să-i punem casca pe cap, deşi noi amândoi aveam şi, de obicei, ne urma exemplul.

În fine, haideţi că iar lungesc povestea şi uit ce aveam de spus.

A venit tati cu o plasă cu pâine şi a venit şi timpul să intrăm la telecabină. Până acolo, aveam de urcat câteva trepte.

– Ce facem cu pâinea acum, unde o mai punem? Trebuie să luăm şi bicicletele în braţe pe scări! i-am zis lui  tati.

– I-o dăm lui Victor, că el e cu mâna goală.

Zis şi făcut.

– Victor, vrei să ajuţi pe mami şi pe tati?

– Uţi ami, ati. (Ajuţi mami, tati).

Era semnul clar că ne va ajuta. Ne-am bucurat amândoi ca doi copii.

– Uite, ia tu sacoşa cu pâinea şi urcă pe scări. Mami şi tati sunt în spatele tău cu bicicletele.

Şi aşa a şi făcut.

Pe la jumătatea treptelor, când noi deja eram transpiraţi de greutatea bagajelor din spate şi a bicicletelor, Victor se opreşte şi se aşază cu fundul pe o treaptă:

– Teu, ami, teu. Off! (Greu, mami, greu!) şi a scos un oftat de ziceai că el ne-a cărat inclusiv şi pe noi în cârcă.

– Victor, hai că mai avem puţin/Victor, te roagă tati frumos/Victor, te roagă mama din suflet/Victor, îţi dau bomboană/ Victor, îţi ia tati o ciocolată maaaare/etc.

Nimic n-a mers. N-ar fi fost aşa grav, dacă chestia asta nu ne-ar fi prins cu bicicletele în spate, încărcate, din spatele nostru veneau alţi oameni, inapoi nu aveam cum să dăm, iar tati, care era în faţa mea şi aproape de Victor nu prea avea cum să lase bicicleta şi cu rucsacul greu în spate să se aplece să îl ia în braţe şi să mergem mai departe. Eu eram cu câteva trepte mai jos şi îmi era destul de greu să ţin şi bicicleta lui. Iar, ca şi când toate astea n-ar fi fost de ajuns, cei din spatele nostru începuseră să adauge fel şi fel de comentarii.

– Hai, doamne, ia copilu’ ăla de acolo, că aşteaptă lumea!

– Ce cauţi, domne, cu bicicletele şi cu copil mic?

Şi aceste replici pe care le reproduc acum sunt dintre cele mai delicate care s-au auzit atunci.

Norocul nostru a fost că doamna de la bilete a intervenit într-un mod salvator. L-a luat pe Victor ca să-i arate cum merge telecabina. Asta a funcţionat.

 

Camparea

Am plecat dotaţi cu un cort de patru persoane plus verandă. Un fel de 5* ca să zic aşa. Am zis să avem, domne, loc în cort cu toţii, să nu stăm înghesuiţi. Acum nu mai e ca în tinereţe, când plecam cinci pe munte cu un cort de două persoane.

Am ajuns la Padina cam pe la prânz. Am stat un pic pe gânduri: să mergem să mâncăm sau să punem cortul. Cum cabana era relativ departe de locul de campare (ca să fiu sinceră nu era chiar aşa departe, dar la ce bagaje aveam cei 100 de metri ni s-au părut traseu de maraton), aşa că am ales să montăm cortul. Alegerea noastră, bucuria copilului. Cum am întins cortul pe pâmânt, Victor s-a şi aruncat peste el şi a început să se dea peste cap.

– Cotu, ati cotu male. (Cortul, tati pune cortul mare). Şi tot încerca să ne arate cu mâinile întinse cât e de mare cortul.

Cum nu se mai putea face nimic, am schimbat metoda şi am zis să-i montăm mai întâi arcadele, ca să poate copilul să intre în cort şi noi să punem liniştiţi cuiele şi ancorele. Proastă idee! Că imediat ce am făcut chestia asta, copilul a intrat în el şi a început să se arunce în pereţii ăia de pânză ca bilele la 6 din 49. Cum îl aşezam într-o parte, până să punem noi cuiul, Victor sărea în partea cealaltă şi o luam iar de la capăt. Aşa am ajuns să-l montăm şi prost şi la caţiva metri de locul ales iniţial. Mă rog, ne-am dat seama că e montat prost abia seara, când n-au mai avut loc în el saltelele. Nu întinseserăm suficient de bine podeaua, dacă pot să numesc aşa foaia aia de rafie.

În timp ce noi ne chinuiam să băgăm saltelele în cort, şi toată operaţiunea asta se întâmpla într-o linişte perfectă ca nu cumva să nu ne facem iar de râs în fața vecinilor, că oricum le oferisem la prânz un spectacol până peste măsură de amuzant, Victor se tot înghesuia să vadă şi el ce se petrece în “totu notu”.

Şi a început insistent:

– Atiiii, cotu mic? Cotu mic? Nu male?

I-am răspuns eu:

– Da, mami, e mic cortul.

– Nu male?

– Nu mare.

– Mic. Mic, mic.

– Da, mami, mic, mic.

– Nu male.

– Nu mare.

– Mic, mic.

– Da, mic.

– Nu male.

– Nu mare.

– Mic. Mic, mic.

– Da, mic.

Vă puteţi imagina că discuţia asta, cu replicile în ordinea asta, a continuat în seara aia până când a adormit? Şi vă mai puteţi imagina şi că dimineaţa a luat-o de la capăt?

Am spart cercul închis de replici spunându-i că e mare. Şi el a zis că da. Și gata.

 

Vacanța lui Victor continuă și în episodul viitor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație