Jurnal 25: „Lasă-măăăă! Lasă-măăăă!”

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenera de joacă a copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită de tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Avem o zi proastă și avem toate motivele să fie așa. De când ne-am trezit, stăm, amândoi, ca două șopârle când în pat, când pe jos, când pe iarbă în curte. Am avut o noapte grea. Victor a făcut febră după ce a adormit, a refuzat să ia orice sirop, dar și-a amintit de băile noastre și a cerut să facem baie ca niște avioane. La miezul nopții eram amândoi în cadă (s-a nimerit la fix pentru că i-a mai scăzut un pic temperatura).

Ieri după-amiază am avut musafiri. A venit mătușa lui în vizită, să-l vadă. A venit într-un moment prost, când copilul cred că nu avea chef de musafiri. Așa se face că, după ce mătușa lui l-a pupat mai mult cu forța, Victor s-a enervat și a cerut să i se șteargă pupicul.

 

– Nu vleau pupi! Nu-mi place pupi! Lasă-măăăă!

 

De aici încolo n-a mai fost chip ca el să coopereze sau să mai răspundă la vreo întrebare. Dialogurile au fost cam așa:

 

– Ce-ai făcut, Victor, la grădiniță?

– Nu vreau zic, lasă-mă!

– De ce zici așa, ce ți-am făcut?

– Lasă-măăă!

 

Totul s-a terminat cu Victor țipând silabisit „Laaaa-săăăăă-măăăăă!”

 

După ce discuția cu Victor s-a încheiat, mătușa m-a luat pe mine la rost. Așa am aflat că am un copil care mă domină și care face ce vrea din mine, că va ajunge un adult ratat, că va fi exclus din colectivități, că e foarte răsfățat, că e obraznic, că nu l-am învățat să-i respecte pe ceilalți, că trebuia să intervin și să-i ordon să vorbească frumos și să spună ce-a făcut la grădiniță, că nu e educat, că e târziu să-l mai educ acum, că a văzut și alți copii chiar mai mici decât el care nu ieșeau din cuvântul părinților, care nu deranjau musafirii și multe altele.

 

Dacă până atunci mă simțisem oarecum prost pentru răspunsurile pe care Victor le striga, acum îmi venea și mie să fac exact ca el și să urlu în gura mare:

 

– Lasă-neeee, lasă-neeee!

 

Ba, mai mult de atât, mi-am dat seama că, dacă a-l face pe copil să răspundă la comenzi ca un câine dresat înseamnă că i-ai făcut educație, ei bine, eu nu vreau un copil educat! Eu nu vreau un copil pe care să-l gonesc în camera lui când vine cineva în vizită, după care să-l îl chem să salute musafirii, să le răspundă la întrebări și să fie drăguț cu ei – să stea la pupat și la smotocit, să le cânte și ceva de pe la grădiniță, să le spună câți ani are, cum îl cheamă sau ce vrea să se facă el când o să fie mare.

 

Cred că are și el dreptul, ca orice om normal, să nu vrea să fie deranjat, să nu aibă chef de musafiri, să nu aibă chef să vorbească despre anumite lucruri. De ce numai adulții își pot permite lucrul ăsta?

Chiar dacă nu-s adulți, copiii sunt tot oameni. Purtați-vă omenește cu ei, băi, adulților!

 

Nu-i așa?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație