Episodul 64: Pentru toate berzele, bebelușii, slabii, grașii și proștii din viața noastră

Când eram eu copil, îmi amintesc că îi credeam pe ai mei niște enciclopedii. Nu i-am auzit niciodată să-mi răspundă la vreo întrebare cu „nu știu”. Așa am ajuns să cresc cu o tonă de idei greșite, pentru că ai mei, evident, nu erau chiar niște enciclopedii adevărate, ci unele care mă mai și spamau din când în când inventând tot felul de răspunsuri.

Îmi amintesc că o întrebasem pe mama cum face barza copii, din moment ce din ouăle ei ieșeau pui de barză, nu bebeluși. Mi-a zis că nu face, îi ia de undeva, de departe. Câțiva ani buni am crezut că există pe lume, undeva departe, o țară de bebeluși. Când a născut matușa mea și ne-am dus în vizită la spital nu prea am înțeles ce-i cu camera aia plină de bebeluși care aratău ca niște franzele și m-au cam nelămurit și mamele care stăteau în pat și păreau bolnave. În loc să stea acasă, ca să le găsească barza când vine, ele au venit să ia bebeluși din camera aia, mă gândeam eu. După mintea mea, bebelușii adevărați erau ăia aduși de barză, nu cei de la spital.

Acum, mi-a venit rândul să fiu și eu enciclopedia copilului. Spre deosebire de fosta mea enciclopedie, mama, eu admit când nu știu ceva. Întotdeauna încerc să anticipez cât de cât. De exemplu, când s-a uitat la „Ice Age”, eu m-am documentat temeinic despre era glaciară, ba chiar m-am panicat un pic citind niște avertismente despre efectele scăderii intensității vortexului polar. Brrr! Prin 2055 o să facem foamea!

(În seara aia am renunțat și la dietă. Mă gândeam să mă mai abțin de la mâncare, că o să mânânc la bătrânețe, când n-o să mai țin la siluetă, dar după ce-am citit toate cele și am aflat că ne paște o mare foamete, am decis că eu nu vreau să fiu flâmândă, bătrână și cu regrete!)

În fine, ce mi se pare mie absurd, în toată treaba asta cu întrebările copiilor, e că eșuez fix la lucrurile cele mai simple. Să vă dau un exemplu: ce înseamnă slab? Explică-i copilului ce înseamnă slab. Simplu, nu? M-a pus să-i dau exemple de oameni slabi. I-am arătat niște poze cu somalezi, i-am spus că Somalia e o țară foarte săracă, am mai făcut o excursie cu Google Earth și gata lecția. După treaba asta, am crezut că am scăpat, dar de unde? Prin supermarket, când am mers la cumpărături, s-a apucat să-mi arate diverse persoane și mă întreba dacă sunt slabe. A priceput, în cele din urmă.

Când m-a întrebat ce înseamnă gras, era chiar în perioada în care vuiau jurnalele de peste tot despre bărbatul de nu știu câte sute de kilograme. Cred că auzise vorbindu-se pe la grădiniță despre asta. Am dat și noi drumul la televizor și am văzut. S-a lăsat cu anatomie, discuții despre vitamine și grăsime, mușchi și sport. N-am scăpat nici de asta chiar așa ușor, că a început să mă întrebe dacă bunică-sa e grasă. Avea dreptate, nu l-am contrazis… Bine, de mine a zis că sunt slabă! Ha!

Toate bune și frumoase, până când copilul m-a întrebat ce e „prost”. După ce i-am explicat cum stă treaba cu prostul, părea că a înțeles:

– Eu sunt plost?

– Doamne ferește, nu! Tu nu ești prost!

– Dar cine e prost?

– Eh, hm, ăăă…

– Cine?

(Ce exemplu să-i dai copilului?)

– Nu știu să-ți zic cine…

– Noi nu cunoaștem ploști?

Și când ne-am dus la piață, când a văzut el atâta lume, m-a tras de mână:

– Mami, să fii atentă să-mi alăți și mie un om plost pe aici.

Îmi venea să-i zic: „Victor, la ce prețuri au ăștia în piața asta, noi suntem ăia proști că încă mai frecventăm una dintre cele mai scumpe piețe din București!” Cu ocazia asta îi demonstram și că prostia costă.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație