Adevărul meu, al tău, al lor

Adevărul meu, al tău, al lor

Ce faci când mama, tatăl, copilul și doamna învățătoare au păreri diferite.

Adevărul meu, al tău, al lor. Cine are dreptate când fiecare o ține pe-a lui? Copilul, părintele sau cadrele didactice? E greu de împărțit și capra, și varza, iar la final nimeni să nu aibă de suferit și fiecare să plece acasă cu orgoliul nealterat.

Până să devin mamă, în urmă cu aproape 13 ani, credeam că le știu pe toate. La primul copil, îmi schimbasem deja părerea: credeam că știu câte ceva. Acum, după doi, sunt sigură că nu știu nimic. Sau, altfel spus, că tot ce am crezut ieri că știu, se poate dovedi azi fără niciun folos.

Acasă…

Azi, îmi e mai limpede ca oricând că practica nu are nicio legătură cu teoria și că toate cărțile de parenting pot fi complet inutile când dai față în față cu neprevăzutul. Căci asta presupune meseria de părinte: să pășești zilnic pe nisipuri mișcătoare. Și dacă la început de “carieră” m-am simțit ușor buimacă, acum o consider o provocare plină de adrenalină. E ca și cum m-aș urca într-un roller coaster de mare viteză și aș experimenta gravitația zero. Păi, cum altfel, când fiecare zi este o luptă continuă de tipul “care pe care”?

Totul a început de la primul “NU”. Cu atâta patos iese “nu”-ul din gurițele lor mici, încât aproape că mă conving și pe mine. Ilinca, ’a mai mică, îl rostește înainte să apuc să închei fraza: “Vrei să…?”. “Nu!”. Ioana, ’a mai mare, face pe ironica. “Ioana, vrei să…?”. “Hmmm, stai să mă gândesc: NU”. Dacă m-am revoltat? Da. Dacă am țipat? Da. Dacă am întors spatele și pe-aci ți-e drumul, ca un copil mic? Da. Dacă am cedat? De sute de ori! Dacă le-am convins că am dreptate? Uneori. Dar oare am întotdeauna dreptate, doar pentru că sunt adultul? Nicidecum. Am dreptate uneori, alteori nu.

Aproape nicio strategie n-a funcționat până acum, în afara uneia singure. I-am spus strategiei: “văzând și făcând”. Mi-am lăsat fetele să experimenteze. Am experimentat și eu cu ele. Până când ambele tabere s-au lovit cu capul de pragul de sus. Dacă la finalul zilei au venit ele să-și ceară iertare, a însemnat că eu am avut dreptate. Și da, de fiecare dată când eu am avut dreptate, ele au venit înainte de culcare să-și ceară iertare. (Ca o paranteză: acum câteva zile, Ioana mi-a mărturisit: “Nu pot, frate, să stau supărată. Mi-e rău, nu pot să adorm!”

Atunci am știut că am un copil desăvârșit, care și-a însușit esențialul de la viață încă de pe-acum). Dacă au făcut ca ele și la finalul zilei a ieșit bine, atunci înseamnă că am greșit când nu am avut încredere în ele și atunci eu am fost cea care a recunoscut. Nu știu dacă chiar de fiecare dată (e mai greu, ca adult, să-ți ceri iertare sau să recunoști când ai greșit), dar, în orice caz, le-am lăsat în pace și m-am bucurat în sinea mea că mi-am mai însușit o lecție, că, prin ele, m-am mai lecuit de o frică nejustificată.

La școală

Dacă în familie reușim, cumva, să ne armonizăm punctele de vedere, când vine vorba de mediul instituționalizat, lucrurile se complică destul de tare. Mi-am dat seama de asta încă de la prima ședință cu părinții. Mi se par cele mai absurde și mai kafkiene adunări din câte mi-a fost dat să asist. La un moment dat, la o astfel de ședință, când trebuia să stabilim suma pe care o aveam de dat pentru cadoul ce urma să fie înmânat la serbarea de Crăciun, un părinte a afirmat, nici mai mult, nici mai puțin, că o simplă carte de colorat și un joc educativ s-ar putea să-i jignească odrasla, propunând o sumă mult mai mare, de care să-i ia, bunăoară, o păpușă cu buzele și sânii supradimensionați.

Ați întâlnit, cu siguranță, acel tip de părinte ofensat de orice părere contrară cu a lui: “Eu știu mai bine!”. Serios? La astfel de întâlniri simt cum tensiunea mea de astronaut ajunge în spațiu, unde se transformă într-o supernovă. Ce fac atunci? Fie mă războiesc și îmi susțin adevărul până în pânzele albe, zicându-mi că e legea junglei: câștigă cel care țipă mai tare, fie devin letargică și nu mai scot niciun cuvânt, părându-mi-se că mă lupt cu morile de vânt, ca bietul Don Quijote.

La fel se întâmplă când am câte un diferend cu doamna învățătoare care, citez, este mai “conservatoare din fire” (a se citi: predă și se comportă “demodat”, anacronic, cu metode depășite, fără strop de charismă, după care tot dumneai se plânge că micuții n-o ascultă și nu mai știe cum să-i strunească sau, dimpotrivă, să le stârnească interesul).

Înapoi acasă

După ce mi-am dat seama că e inutil s-o fac să înțeleagă că fiecare copil în parte e unic și irepetabil, că dascălul ar trebui să găsească metoda potrivită de comunicare cu fiecare în parte, și nu copilul să se adapteze după dascăl, după ce i-am propus Ilincăi s-o mut la altă școală și a refuzat pe motiv că-și pierde prietenii, am găsit soluția tot… acasă. Le-am luat pe amândouă deoparte și le-am explicat că fiecare suntem diferiți. Că, uneori, adulții se comportă exact ca niște copii și că, de multe ori, nici măcar nu sunt conștienți de asta. Că nu e rea intenție, și că atât pot ei. Că, oricât s-ar strădui ele, există simpatii și antipatii și că nu vor fi plăcute de toată lumea, la fel cum și ele au propriile preferințe și alegeri în viață. Că trebuie să ne tolerăm unii pe alții și că, adesea, din păreri contrare ies lucruri minunate. Spre fericirea generală.

Au înțeles, așa cum înțeleg copiii când simt că ești sincer cu ei. Acum, de câte ori vin la mine și îmi povestesc de câte vreuun conflict, ne distrăm relaxat, facem haz de necaz, dar fără emoții negative, încrâncenare, teamă sau descurajare. Au învățat să-și dezvolte un al șaselea simț: simțul intuiției, care le dezvăluie de fiecare dată adevărul.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație