Ai da șpagă pentru binele copilului?

În timp ce mă apropii de terenul de fotbal, simt cum mă apucă o furie oarbă şi cum îmi vine să mătur pământul cu puştiul ăsta pe care, de cum am dat colţul şi m-am apropiat de şcoală, l-am văzut bătându-şi joc şi lovind trei copii, la rând. Unul dintre ei este al meu. Încerc să pun stop şi îl strig pe al meu. Refuză să lase jocul, spunându-mi că vrea să mai stea puţin „cu prietenii lui”.

Locul în care diferenţele sociale ar trebui să dispară

Pe terenul de sport, care e mai mult o mare întindere de beton, mărginită de două bare de fier, pe post de porţi, băieţii joacă fotbal. Jocul copiilor e flancat, la stânga şi la dreapta, de părinţi plictisiţi, grăbiţi sau enervaţi, care aşteaptă să îşi poată lua odrasla acasă, după ore. E locul în care diferenţele sociale ar trebui să dispară, pierdute în mormanul de ghiozdane, unele mai ieftine, altele foarte scumpe, aruncate de-a valma, într-un colţ. Sau măcar să rămână în parcare, acolo unde maşini cu leasinguri costisitoare aşteaptă la umbră, alături cele „second hand”, să îşi ducă micii proprietari spre casă.

Băieţii sunt la fotbal. Aleargă şi se înjura. Nimic ieşit din comun, să fim sinceri. Nu sunt nici primii şi nici ultimii. Dacă stai însă puţin atent, observi că există diferenţe clare între ei, diferenţe care nu vin din numărul de goluri date, ci din altceva, ceva pe care ai vrea să poţi pune degetul, însă nu ştii exact unde. Băieţii sunt împărţiţi în dominaţi şi dominatori, în mod evident. Dominatorii sunt în fapt numai vreo trei, dominaţii sunt restul de aproximativ zece. Cei din urmă se milogesc pentru o pasă amărâtă, cer fault când cad la pământ şi primesc, în schimb, câte un şut în fund din partea dominatorului, ba chiar şi câte o vorbă ce conţine, invariabil, „prostule, ratatule, handicapatule”. E adevărat, dominatul nu poate fi bun la fotbal cu adidaşii ăia de piaţă în picioare. Ai dominatorului sunt de firmă şi tine morţiş să o demonstreze, ridicând un şut încălţat în piele veritabilă până la doi centimetri de faţa dominatului, într-o figură de karate. „Hai, bă, că nu te loveam!”, râde şeful echipei şi pleacă să dea un gol.

„Pe noi mereu ne certa, însă pe Dragoş îl mângâia pe cap şi stătea lângă el în timpul orelor”

Tot anul şcolar am încercat, împreună cu alţi câţiva părinţi, să rezolvăm problema aceasta a raportului mult prea inegal de forţe între copiii clasei a doua. Ceea ce văd eu la sfârşitul orelor se repetă şi în pauze. Am vorbit cu învăţătoarea. Am încercat să vorbim cu părinţii copiilor agresivi. Niciun rezultat! Ba mai mult, unul dintre tătici mi-a replicat: „Este prima oară când aud că băieţii noştri nu se înţeleg!” Am rămas ca trăsnită! De aproape jumătate de an şcolar învăţătoarea mă asigura că a stat de vorbă şi cu părinţii celuilalt copil…

Însă copilul meu se întorcea de la şcoală tot amărât, tot nervos. De la învăţătoare mi se dădeau mesaje în care eram informată că am un copil – problema. Băiatul se jura că nu, dar ca doamna învăţătoare ia partea unor colegi, în timp ce pe alţii îi pedepseşte cu teme suplimentare sau îi dă afară din clasă.

Zeci şi zeci de astfel de situaţii de-a lungul unui an şcolar! Băiatul meu plânge şi nu mai vrea să meargă la şcoală. Spune că e pedepsit pe nedrept. Învăţătoarea spune că nu e cuminte şi el este problema clasei. Sugerează, evident, ADHD-ul. Între timp, dominatorii se laudă luni dimineaţa că au mers la munte sau la film cu doamna Alina, învăţătoarea…

Un an şi jumătate am încercat să spargem cercul favoritismului, fără izbândă. Am refuzat să vin cu plocoane înaintea unei învăţătoare care şi-a demonstrat lipsa de calităţi umane şi profesionale. Situaţia s-a dezamorsat până la urmă de la sine, învăţătoarea plecând, împreună cu protejaţii, la o şcoală particulară. (Textul continuă pe pagina următoare)

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație