Unele întrebări rămân fără răspuns, unele dureri rămân nemângâiate și unele întîmplări rămân complet lipsite de orice sens.
Încercăm să ne ținem copiii departe de lume atunci lucrurile devine dureroase. Grave peste măsură. Când noi înșine ne blocăm, ne facem ghem de durere și ne cuprinde o teamă animalică de imprevizibil, de accident, de moarte, în esență.
Televizorul a fost, în ultimele zile, pe știri. Toată lumea din jur este împietrită de groază. Nu ai cum să pretinzi că viața e un șir de întâmplări frumoase, în care adevărul și dreptatea sunt mereu învingătoare, ca în povești. E despre moarte peste tot, și starea asta ne suspendă pe toți într-un fel de stare de șoc.
Cum explici inexplicabilul?
Copilul meu a auzit vineri seară sunetul ambulanțelor pentru că locuim în apropierea locului unde timpul s-a oprit. A doua zi, am aflat de ce vuiau străzile de sunetul acela care îți ciupește inima când îl auzi. Dimineața, s-a trezit zâmbind, la fel ne-am trezit toți. Până am deschis televizorul și nu am mai zâmbit. Cum să reacționezi, cum să maschezi, cum să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic rău, când abia mai poți pune masa, abia mai poți vorbi, abia te mai poți agăța de lucrurile pe care trebuie să le faci? Și atunci, pur și simplu explici. Și ai de dat socoteală unei perechi de ochi inocenți care te întreabă „de ce”. Nu știu de ce. Doare, arătăm cu degetul. Căutăm vinovați. Dar răul a fost făcut și nu poate fi desfăcut. Se pot schimba lucruri, sper să se schimbe. Însă răul, incertitudinea, frica și riscul continuă să existe în lumea în care am venit toți. Instinctiv, copiii acceptă ideea de moarte când vine natural, când omul e foarte bătrân. Sau când e un erou negativ, concluzie trasă probabil din basme. Cei răi pot să moară. Dar acum au murit oameni tineri și buni, iar alții se luptă pentru viața lor, deși nu au făcut nimic rău. Toate acele promisiuni despre viața care e frumoasă și dreaptă – și așa trebuie să fim și noi – par vorbe goale acum.
Procesăm împreună
Am ales să fiu și de această dată aproape onestă. Am plâns de față cu copilul meu și am recunoscut că mă doare. A căutat explicații logice, logica este un exercițiu de înțelegere bun. Cum a izbucnit focul? De ce nu au plecat? De ce nu l-au stins? De ce nu se poate da timpul înapoi? De ce există întâmplări care nu se pot dezîntâmpla? Am ridicat din umeri. Chiar nu știu. Chiar n-am habar de ce. Dar există. Brusc, totul a devenit fragil și prea mult. Apoi, copilul meu a ales să nu se mai uite. Să se retragă în copilăria lui, acolo unde cei buni înving și supraviețuiesc. Unde fac o nuntă maaaare, de trei zile, cu aleasa inimii lor și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Știu că s-a ascuns doar de o realitate prea mare pentru el, prea multă. Am decis să închidem televizoarele, să nu mai lăsăm să ne intre în casă fumul acela gros cu iz de neputință și disperare. Urmărim ce se întâmplă discret. Însă aseară, înainte să adoarmă, a întrebat cum se simt cei din spital, dacă s-au făcut mai bine. Știe mai mult decât lasă să se vadă, însă are nevoie să tacă, are nevoie de un happy-end ca în povești.
Fără happy-end
E tare greu să nu ai de unde să scoți acel happy end, să te prefaci că nu există durerea incredibilă care blochează și anulează povestea croită în jurul fericirii. Să fim recunoscători că suntem vii, că ne putem ține în brațe copiii, că pentru noi începe o săptămână nouă? Da, avem varianta asta și e, de fapt, singura plauzibila. Dar copiii noștri, cei mai mari, care au văzut și au înțeles, nu cred că vor uita niciodată că atunci când erau ei mici, oameni buni și tineri au murit degeaba. Nu știu să croiesc nicio lecție înțeleaptă despre viață și nici să găsesc, ca în fabule, vreun sens ascuns al tragediei. Am creierul gol și doar mulțumesc pentru că el, puiul meu, spre deosebire de alții, e aici și îl pot ține în brațe. Și mă simt vinovată că mă cuprinde un val de căldură vie care nu-i va mai cuprinde pe alți părinți niciodată. Unele întrebări rămân fără răspuns, unele dureri rămân nemângâiate și unele întîmplări rămân complet lipsite de orice sens.
Dragul meu copil, nu știu de ce nu se poate da timpul înapoi, știu doar că ai dreptate când spui că el merge numai înainte. Și sunt clipe din acestea când vrei să mergi înainte, dar parcă trebuie să înveți să umbli din nou.
