Confesiunile unor mămici care au făcut avort. ”Oamenii mă numesc uneori ucigașă de copii”

Odată cu instalarea lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA, problema femeilor care solicită un avort a fost readusă, ca prioritară, în fața opiniei publice. Președintele american, care a declarat încă din campania electorală că avortul trebuie pedepsit prin lege, a decis zilele trecute să oprească acordarea de fonduri federale ONG-urilor care susțin dreptul femeilor de a avorta și care oferă informații privind întreruperile de sarcină. 

Întreruperile de sarcină au fost legalizate în SUA în 1973, printr-o decizie a Curții Supreme, însă, de atunci, mai multe state au adoptat legi care restrâng într-o anumită măsură dreptul la avort.

Într-un articol publicat de Cosmopolitan sunt prezentate confesiunile unor femei pentru care, într-un anumit moment al vieții lor, avortul a fost văzut ca fiind cea mai bună opțiune.  Precizăm că toate doamnele intervievate de publicație erau deja mămici în momentul în care au luat decizia întreruperii sarcinii.

”Am rămas însărcinată când bebelușul meu avea trei luni”- Lela D. Chism, 30 de ani, din Arkansas. Are o fiică de 17 ani, un fiu de 7 ani și o fetiță de 8 luni.

Am început să iau anticoncepționale la două luni după ce l-am născut pe cel de-al doilea copil. Am urmat sfatul medicului și am folosit prezervativul până când am fost sigură că pilulele încep să își facă efectul. Când am rămas fără menstruație am presupus că organismul meu este încă în perioada de reglare de după naștere, apoi, însă, am început să am o senzație ciudată în sâni și pur și simplu am simțit ce s-a întâmplat. Am făcut un test de sarcină și nu îmi venea să cred. Fiul meu avea doar trei luni. Medicul nu a fost foarte mirat: ”Se pare că ai devenit foarte fertilă imediat după naștere”. Am discutat cu partenerul meu și ne-am dat seama că nu am fi făcut față situației de a avea trei copii, așa că avortul părea cea bună soluție pentru noi.

Accesul la o procedură de avort în Arkansas este foarte dificil. Fondurile sunt limitate, iar când am mers să cer informații mi-au oferit o ecografie gratuită cu scopul de a mă convinge să păstrez copilul. În săptămâna a șaptea de sarcină, am plătit 650 de dolari din propriul buzunar pentru avort. Recuperarea a fost destul de ușoară. A trecut mult timp de atunci și nu am niciun regret. La câțiva ani de la acel eveniment s-a născut al treilea copil al nostru, iar atunci chiar am fost pregătiți să avem grijă cum trebuie de el. Mi se pare important să îmi spun povestea, chiar și în state precum Arkansas, unde oamenii mă numesc uneori ”ucigașa de copii”.  Nu pot uita sala de așteptare de la clinică, cu toate femeile acelea care evitau să se privească în ochi unele pe altele, atât de rușinate, deși toate eram acolo cu același scop. Amintirea acelei săli este motivul pentru care voi vorbi tot timpul despre avortul meu. Este o decizie dificilă, dar nu suntem singure.

”Nu aș fi suportat un alt copil” – Rana Barar, 42 de ani, din California. Căsătorită, are un fiu de 15 ani și o fiică de 11 ani.

Când am rămas însărcinată aveam un fiu de 13 ani și o fiică de 9 ani. Foloseam prezervativul la acea vreme, dar poate nu am fost foarte atenți la un moment dat. Aveam 40 de ani! Când mi-am dat seama că sunt însărcinată am fost de acord amândoi că nu ne dorim încă un copil. Am fost norocoasă, în sensul că aveam o asigurare de sănătate cuprinzătoare și locuim în Bay Area, unde accesul la procedura de avort este ușor. Nu a trebuit să plătim intervenția. Totuși, înainte de asta, medicul a solicitat o sesiune de consiliere. Procedura a fost ușor dureroasă, dar a durat mai puțin de cinci minute. În aceeași săptămână, soțul meu s-a programat pentru a vasectomie pentru a nu mai ajunge vreodată în această situație.

Lucrez în cercetare în domeniul sănătății reproductive a femeii. Dintotdeauna am susținut dreptul femeii de a alege, iar această experiență mi-a arătat cât de important este să permiți femeii să decidă ce e mai bine pentru viața copiilor pe care îi are deja , pentru familia ei și pentru ea însăși. Cât de devastator poate fi să duci la termen o sarcină pe care nu ți-o dorești! Sunt sigură că aș fi iubit copilașul dacă l-aș fi păstrat, dar știu, de asemenea, că ar fi fost o luptă. Am crezut că încheiasem capitolul ”copii”, nu mi-ar fi plăcut să mi se schimbe viața, iar efectul s-ar fi răsfrânt asupra copiilor și a relației cu soțul meu.

”Treceam printr-un divorț”- Clair, 31 de ani, din Kansas. Divorțată, are un fiu de 7 ani, unul de 6 ani și o fiică de 5 ani.

Fostul meu soț și cu mine am fost crescuți în familii conservatoare, așa că nu foloseam metode contraceptive. Am făcut trei copii în trei ani, eram în plin proces de divorț când am realizat că extenuarea și depresia mea nu erau exclusiv din cauza despărțirii. Eram, din nou, însărcinată. Pănă când o prietenă nu a menționat posibilitatea avortului, efectiv nu am luat-o în considerare. Am crescut într-o casă în care, în fiecare noapte, ne rugam pentru copiii nenăscuți. Și, totuși, mi-am dat seama că aș putea să nu am patru copii mai mici de patru ani și să nu lupt cu sărăcia pentru a-i crește.  

Medicul meu ginecolog era împotriva avortului la cerere, așa că știam că nu am cum să discut cu el această variantă. La prima mea sarcină m-a întrebat dacă sunt sigură că îmi doresc amniocenteza, de teama că, dacă aș afla de posibile anomalii genetice, aș putea solicita avortul. Am găsit o clinică și, prin eforturi financiare foarte mari, am reușit să plătesc 600 de dolari pentru întreruperea de sarcină.

Aveam opt săptămâni de sarcină când am luat primul set de pastile la clinică, iar al doilea set, acasă, după ce i-am culcat pe cei trei copii. A fost destul de stresant să fac asta singură. Mă tot întrebam dacă așa ar trebui să se petreacă lucrurile, dacă nu sângerez prea mult, dacă fac ceea ce trebuie. Dar durerea nu a fost chiar groaznică. Nu am discutat niciodată acest lucru cu soțul meu, dar cred ca știe totuși. Este foarte implicat în creșterea copiilor și ne descurcăm bine în această formulă. Au trecut patru ani de atunci, iar acum lucrez în clinica în care am fost ajutată să fac avortul. M-am simțit sprijinită aici, așa că mi-am dorit să fac parte din această echipă.

”Plănuisem doar doi copii”- Lisa Bessen, 49 de ani, din Colorado. Căsătorită, are un băiat de 22 de ani și o fiică de 18 ani.

Fiul nostru avea 5 ani și fiica noastră 18 luni când mi-am dat seama că metodele mele contraceptive eșuaseră și eram însărcinată cu cel de-al treilea copil. Atât soțul meu, cât și eu, simțeam că funcționăm la capacitate maximă și ne era teamă că al treilea copil ne-ar fi făcut să nu le mai acordăm suficientă atenție celorlalți doi. Ne-am gândit mult la varianta avortului. Știam exact la ce aveam să renunțăm, dar știam și în ce ne-am fi băgat cu un al treilea copil. Am încercat să vizualizăm două variante ale viitorului: una cu cei doi copii, alta, cu cei trei. Trei copii la cabinetul medicului, trei la locul de joacă, trei copii în centură în vagonul de tren. Puteam ține două seturi de mânuțe când treversam strada, dar nu m-aș fi descurcat cu trei. M-am gândit la rutina de seară. Cu doi copii și doi adulți era simplu să te împarți pentru lectura de seară. Ca mamă casnică, mă îngrijoram că voi avea mai mult de lucru, iar acest lucru ar fi avut efect și asupra soțului meu. Nu aș fi vrut să pun în pericol mariajul nostru, sănătatea mea și nici nevoile emoționale ale celor doi copii.

Am fost la un centru de planificare familială pentru că nu știam care erau convingerile medicului meu ginecolog și nu aș fi vrut să fiu judecată. Durerea a fost suportabilă, iar recuperarea, ușoară. Au trecut mulți ani de atunci și nu mă gândesc deloc cu regret la asta. Sunt fericită că avem doar două taxe școlare de plătit. Pentru noi, decizia aceasta a fost cea mai bună. 

”Fiica noastră a fost diagnosticată un defect congenital”- Hadleigh Tweedall, 31 de ani, din Tennessee. Căsătorită, are un fiu de 3 ani și o fiică ce urmează să se nască

Medicul meu ginecolog mi-a sugerat un test non invaziv, ca fiind cea mai simplă metodă de a afla sexul copilului înainte de ecografia de 20 de săptămâni. Aveam 30 de ani, așa că riscul de Sindrom Down era foarte mic. Anunțasem deja familia că bebelușul numărul doi e pe drum, însă în scurt timp aveam să aflăm ceva devastator: fiica noastră nenăscută avea trisomia 21, adică Sindrom Down.

Am făcut mai multe teste pentru confimarea anomaliei, am discutat cu medici și ne-am întâlnit cu cîteva familii care aveau copii cu Sindrom Down. Însă la o altă ecografie aveam să aflăm că fetița noastră avea și o altă problemă: organele ei nu funcționau cum trebuie, din cauza unei acumulări de lichid în organism. Sincer, această veste a venit ca o eliberare. Decizia fusese luată.

Sentimentul de eliberare a durat până când am aflat că nu puteam face avortul acasă, în Tennessee. Nu îmi amintesc ce spunea legea- probabil că după 17 săptămâni nu se mai permitea avortul, dar știu că eram supărată și speriată. Medicul mi-a spus că cea mai apropiată clinică în care puteam face legal avortul era în Atlanta. Am optat însă pentru un drum la Chicago, orașul în care m-am născut, și acolo am făcut intervenția medicală. După acest episod, am tot încercat să rămân însărcinată, am pierdut câteva sarcini, dar în cele din urmă am reușit. Fetița mea trebuie să se nască dintr-un moment în altul. 

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Intră în conversație