Cristina Bălan, mămică de gemeni cu Sindrom Down: „Cum să gândești atât de obtuz încât să spui că dacă naști un copil special îl condamni la suferință?”

cristina balan

La 35 de ani, Cristina Bălan are un soț pe care îl consideră pâinea lui Dumnezeu, un har care i-a adus trofeul ”Vocea României” și doi copii cu Sindrom Down pe care îi adoră.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

I-a iubit din clipa în care a aflat că îi poartă în pântec. I-a iubit când, la ecografia de 24 de săptămâni, medicul, cu fața împietrită, i-a spus că unul dintre ei e suspect de Sindrom Down și, conform protocolului medical, i-a pus în vedere opțiunea avortului. I-a iubit și mai tare când, la naștere, după 24 de ore de travaliu, toată lumea o trăgea de mânecă și-i spunea același lucru: ”au fenotip Down, au fenotip Down!”.  Amândoi. Medici, asistente, infirmiere… unul nu s-a sinchisit să o felicite, să o ajute să îi atașeze corect la sân sau să îi dea sfaturi de îngrijire. ”Au fenotip Down, au fenotip Down”- asta i-au spus, ca niște mori stricate, timp de mai bine de 30 de zile cât a stat cu ei în spital. Copiii s-au născut prematur, la 32 de săptămâni, și cântăreau 1.300, respectiv 1.550 de grame. Erau mici și neajutorați, arătați cu degetul și etichetați din toate direcțiile, iar Cristina îi iubea din ce în ce mai tare. Acum, Matei și Toma au trei ani și, în afara înfățișării specifice micuților cu Down și a faptului că nu vorbesc decât pe limba lor, sunt doi copii absolut normali. Și minunați.

TOTUL DESPRE MAME: Au trecut mai bine de trei ani de când ai aflat că ești însărcinată cu gemeni. Și aproape tot atât de când medicul ți-a spus că unul dintre copii ar putea avea probleme. Cum a fost acel moment?

Cristina Bălan: Eu nu știam sigur că ei se vor naște cu Down. Știam că există suspiciunea în cazul unuia dintre ei. Atât. Nici la el nu era sigur. Am avut parte de un medic obstetrician excelent, foarte bun pe imagistică. La 24 de săptămâni a văzut. La 21 de săptămâni mai făcusem o morfofetală, unde Matei era întors cu fața și totul era în regulă, dar Toma era cu spatele și nu se puteau face măsurătorile. Așa că am mai făcut o morfofetală la 24 de săptămâni, ca să fie măsurat și Toma. Atunci a apărut suspiciunea. În momentul acela, medicul s-a schimbat la față. Eu sunt pasionată de gestică și mimică și am văzut că medicul nu mai spunea nimic, se uita împietrit. Nu l-am grăbit, l-am lăsat să își facă treaba. A părut o veșnicie până a vorbit și a zis că avem o problemă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, nu mai știu care a fost drumul de la introducere până la a spune ”avem o suspiciune de Sindrom Down”. M-am uitat la el și am zis. ”Da, și?” El mi-a pus în vedere opțiunea avortului medicinal, probabil că așa este protocolul peste tot în lume, nu doar la noi. Și ăsta a fost cel mai dureros lucru care mi s-a spus. Medicul și-a făcut datoria, de altfel, nu mi-a spus să avortez, dar mi-a spus că, dacă vreau, există această opțiune. Pe mine m-a durut asta, pentru că am simțit de parcă aveam două produse neconforme. L-am și întrebat, deși știam răspunsul: ”Dar cum facem? Scăpăm de unul? Îl omorâm pe unul?” ”A, nu, pe amândoi”, mi-a răspuns. ”Păi cum? Că despre unul este vorba că ar fi cu probleme. Celălalt e ok, nu?”, ”Da, față de celălalt nu există suspiciuni”.

Totul Despre Mame: Tu ce știai în acel moment despre Sindromul Down?

Mai nimic. Ca toată lumea. Tocmai de aceea, în momentul de față vreau să fac o educare în legătură cu Sindromul Down, dar nu vreau să o fac agresiv, să impun foarte mult, să cer lumii să mă susțină. Ci treptat, pentru că și eu am avut nevoie de timp să înțeleg informația, să o asimilez. Pentru mine a durat un an să înțeleg, având zi de zi copiii lângă mine. Eu înțeleg lumea care este reținută, care are prejudecăți. Prejudecățile vin și din informațiile pe care le găsești pe net. Sunt toate negative. Când se vorbește despre Sindrom Down, se vorbește despre retard mintal, probleme pulmonare, probleme de inimă, sistem imunitar scăzut etc. Nu se spune deloc despre partea pozitivă, despre cât de calzi sunt acești copii, despre faptul că învață foarte repede, cel puțin în cazul nostru.

cristina-balan3

Totul Despre Mame: Revenind la momentul nașterii, cum și când ai aflat că și al doilea e afectat de sindrom?

Imediat ce am născut, mi-au spus că au fenotip Down. Dar imediat după expulzare. Nici nu mă țineam bine pe picioare. Pentru că am născut natural, am avut pretenția să mă ridic și să mă duc imediat să îmi văd copiii. Nici nu mai știu cine m-a dus, medic, asistente, dar îmi amintesc că, în drum spre ei, toată lumea asta spunea: ”Vai, fenotip Down! Vai, fenotip Down!” ”Am înțeles, ok, lăsați-mă în pace!”, îmi venea să le spun. „Lăsați-mă în pace, eu am născut prematur, acum am de alăptat, de stimulat lactația, este dificil, am de îngrijit copiii, trebuie să mă mențin psihic pe linia de plutire”. După ce că tu știi oricum că te confrunți cu o situație specială, mai vin și alții și îți tot subliniază asta. Poți să cazi în depresie inclusiv din cauza asta.

Ai suferit de depresia postpartum?

La mine a fost fost o triplă depresie: cea normală, legată de hormoni, cea legată de sindrom şi cea legată de lipsa oricărei activităţi muzicale. Muzica e esența mea, nu e un job, asta sunt eu. Să ajung să îmi piară pofta de cântat a fost foarte grav. Îmi pierise pofta şi de apariții publice, mai ales că eram obeză, aveam 90 de kilograme. Am ținut dietă drastică , timp de aproape un an, și am ajuns la greutatea pe care o am acum. Eram foarte obosită tot timpul, mâncam compulsiv, stăteam noaptea trează și alăptam, aveam nevoie de stimuli, de supliment de energie. Nu am avut cum să caut ajutor, nu puteam să merg la psiholog pentru că nu aveam când. I-am pus pe copii pe primul plan.

Pari o persoană veselă, pozitivă. Cum ai reuşit să depăşeşti depresia?

Nu am ieșit încă din ea. Depresia nu este o glumă. Dacă mă simt bine o zi, dacă râd acum, nu înseamnă că am depășit-o. Pentru că mai am zile în care mă simt ba inutilă, ba cea mai proastă mamă din lume, ba cea mai proastă cântăreață din lume. Depresia te face să ajungi la o stimă de sine scăzută. Orice mamă care își dorește să fie bună se gândește la un moment dat că, de fapt, este o mamă proastă, care nu face destul. Am senzația și îi mai țin prelegeri soțului că nu facem destul pentru copii. Și el îmi zice: Dar nu vezi ce frumos se dezvoltă cu atenția și dragostea noastră? Facem de toate cu ei: gimnastică, mișcare, cântăm, dansăm…nu știu ce ar putea să facă mai mult la un centru specializat. O mamă îşi cunoaşte cel mai bine copilul și poate să îi fie cel mai bun terapeut. Eu ma informez constant, citesc despre proceduri, despre cum trebuie stimulați…

Care sunt nevoile lor acum? Fac terapie?

Au făcut kinetoterapie acasă şi la un centru, iar acum eu fac cu ei terapie ocupațională, pentru că nu e nimeni mai potrivit decât mama ca să facă asta și chiar am rezultate. În momentul de față îi învăț cifrele. Nu m-am grăbit, nu am vrut să am copii care să recite Luceafărul la trei ani. Au un ritm de învățare uluitor față de ceea ce am citit eu. Și capacitatea de înțelegere e uimitoare. Atâta doar că nu vorbesc. Au un limbaj al lor și se înțeleg unul pe altul. Spun cuvine simple, dar nu fac propoziții. În schimb, orice cuvânt le-aș spune, îl înțeleg. „Adu olița”, „unde e mingea colorată?”, „du-te și ceartă cățelul că a lătrat”, „du-te la coșul de rufe, ia hainele tale și pune-le în mașina de spălat”. Le vorbesc exact ca adulților.
Pentru ei, a fost indicată şi gimnastica facială, iar noi am făcut asta prin alăptare, pentru că aceasta întărește musculatura facială. Pentru mine, alăptarea a fost foarte importantă, s-a întâmplat la cerere și asta a însemnat ca eu să fiu la dispoziția lor tot timpul. Sugeau acum, peste un sfert de oră iar. Nu puteam să merg nicăieri. Nu pot să spun ce complicat a fost. Mai ales că eu țin la programul de somn și la cel de masă. Sugeau împreună, sugeau și separat, îți dai seama că în public e foarte dificil. Dificil a fost şi faptul că până la doi ani ei nu au mers singuri în picioare.

cristina-balan

Sindromul lor e asociat și cu alte afecțiuni?

Din ceea ce am citit, am înțeles că sunt predispuși la anumite afecțiuni, dar ai mei au făcut controale peste controale și sunt sănătoși. Sunt mai sănătoși decât noi. Am răcit cobză amândoi sezonul ăsta, iar ei nu au avut absolut nimic. Eu pun asta pe seama alimentației foarte sănătoase (eu nu cumpăr nimic gata gătit din comerț ) şi a alăptatului prelungit. La 2 ani și 10 luni am încheiat alăptarea. Eu cred mult în asta. Este un plus care se întâmplă acolo în relația mamă- copil atunci când copilul este pus la piept așa cum este absolut natural să se întâmple.

Cum sunt copiii tăi? Cum i-ai descrie?

Sunt atât de receptivi și de înțelegători! Sunt foarte diferiți ca fire. Toma este mai sensibil, nu-l atingi nici nu o floare, e foarte ofticos, nici să mă încrunt nu pot ca imediat se supără. Matei ține la glume, el e inițiatorul. Noua ne place să spunem că unul sunt eu, celălalt e Gabi, soţul meu. Gabi este de o sensibilitate rară. Eu nu cunosc multe femei atât de empatice și de bogate sufletește cum e Gabi. Celălalt e capul răutăţilor, dar spun asta cu drag și cu toată încrederea în el. Mie îmi place și mă bucur că am copii pe care să îi mai și cert uneori că fac trăznăi. dar se întâmplă rar, căci la noi e e multă iubire şi voie bună. În copilărie, eu am avut o relație cu mama extrem de apropiată, simțeam că efectiv suntem o singură ființă. Așa simt și eu față de copii. Îi pup toată ziua ziua. Și în talpă, și pe creștet, șie pe spate și mâini. Iar ei sunt ceva…eu îi pup discret, ei întind mânuțele să îi pup peste tot. Le place să fie alintați. Toată ziua i-aș pupa. Nu știu cum se pot abține alții să nu-și pupe copiii. Toată ziua i-aș pupa. Non stop.

În afara lipsei limbajului, mai au acum vreo problemă?

În afară de asta, ei sunt copii absolut normali. Eu așa îi simt acum. Copiii normali. Chiar vorbeam cu Gabi zilele trecute că noi, în majoritatea timpului, nu ne gândim la sindrom. Noi nu îi vedem așa.

Când și cum veți începe să vorbiți cu ei despre faptul că sunt diferiți?

Sper să nu fim nevoiți să le spunem asta. Sperăm ca până cresc ei, mentalitatea să ajungă la un nivel la care ei să nu se simtă excluși, discriminați. Pentru că numai atunci ar trebui să le explic că ei sunt altfel. În alte condiții, de ce le-aș spune asta? Oricum, eu sunt convinsă că ei au capacitatea de a înțelege. La câte înțeleg acum…Eu sunt foarte fericită cu copiii mei. Poate unora li se pare greu de crezut, poate situația li se pare dramatică. Dar nu este nici pe departe așa. Toți părinții care au copii cu Down spun același lucru, că sunt îndrăgostiți de copiii lor. Copiii ăștia sunt într-un fel anume, dar lumea nu înțelege. Pentru că îi văd diferiți, au ei așa o anumită expresie, cu ochii oblici și cu gurile micuțe, unii au protuberanță linguală..,.dar, oricum, lumea judecă prea mult după înfățișare. Suntem așa superficiali, vedem un om și gata, din înfățișare ne provoacă repulsie.

Vorbește-ne puțin despre relația cu mama ta

Mama este omul cu foarte multă căldură, cu dragoste, foarte implicată, întotdeauna m-a făcut să simt că sunt cea mai importantă din lume, iar asta e foarte benefic emoțional pentru un copil. Să simtă că este centrul universului părintelui. Și așa mi se pare și normal să fie. Eu așa simt. Copiii mei sunt centrul universului meu. Și am creat viață. Mă simt ca Dumnezeu. Am creat viață. E ceva extraordinar. Eu și de asta am vrut să fac copii, am visat să am minimum doi copii. Și mi-am dorit asta nu pentru că așa trebuie și așa se face, că ajungi la o vârstă, că trebuie să îți aducă cineva un pahar cu apă. Eu mi-am dorit foarte mult să experimentez actul creației, să cunosc iubirea și în forma asta. Pe care nu o poți cunoaște cu nicio altă ființă în forma asta. Așa cum îți iubești copiii nu vei iubi niciodată pe nimeni. Nici soțul, nici mama, pe nimeni. Este o iubire altfel. Unică.

De ce vorbești doar de mama? Tată tău nu s-a implicat?

Tata este o fire mai rece, nu am avut energiile compatibile. Mama s-a ocupat foarte mult de partea afectivă, tata s-a ocupat de partea intelectuală. Orice joc trebuia să fie legat de stimularea intelectuală și orice joacă a mea cu el trebuia să mă facă să învăț ceva. Ceea ce nu este rău. De aceea vorbesc mai mult despre mama. Cu ea am avut o legătură afectivă foarte puternică. Mama mi-a oferit foarte multă încredere, tata mă critica tot timpul. Mama îmi spunea că sunt cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai talentată, tata îmi spunea că greșesc, că nu sunt în stare de nimic. Nu neapărat din răutate, ci pentru că așa este el construit. Să critice. Așa sunt unii oameni.

Cum te-au afectat toate acestea?

M-au afectat, critica este mai puternică decât lauda. Lauda suspectezi că vine din subiectivism („da, e mama, normal că mă laudă”). Dar dacă celălalt părinte te critică, îți spui că sigur el are dreptate pentru că, deși te iubește, te critică să te corecteze.

Crezi că dragostea mamei tale te-a făcut să fii atât de stăpână pe tine?

Da, da, sigur. Eu pun foarte mult accent pe încrederea pe care le-o dau copiilor. Eu îi las să facă lucruri singuri. Sunt acolo, în preajmă. I-am lăsat să urce singuri pe o scară mare, de lemn, cu distanță mare între trepte, până pe acoperișul casei bunicilor. Jos eram noi, sus era bunicul, stăteam în spatele lor cu mâinile pregătite să-i prindem, dar fără să îi atingem. Și spuneam: „ia uite, cât de sigur e pe el, cât de frumos urcă…”. I-am lăsat să experimenteze și să vadă că sunt capabili. Când cad, foarte rar s-a întâmplat să sar să îi ridic. E ceva ce am citit, dar vine și din natura mea și este cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău: să îi dai încredere.

Cine îți este cel mai de ajutor, în afară de soț?

Bunicii. Vine mama mea lunar de la Timişoara, e înnebunită după nepoți. Socrii vin săptămânal. Fără bonă, fără menajeră. Nu am nevoie de ajutor, ne descurcăm singuri. Şi ţin mult la intimitatea mea, nu mi-ar plăcea să umble cineva prin lucrurile mele. Da, uneori este haos în casă și sunt mândră de asta. Pentru că cei mici sunt fericiți. Fac strictul necesar, dar sunt haine aruncate, jucării peste tot, dar nu mă interesează. Poate să mă judece cine vrea. Sunt oameni care funcționează așa, și sunt oameni care au nevoie de ordine ca să funcționeze.

Dar câte ore are ziua ta?

De la 6 dimineața la 12 noaptea. Copiii se culcă la 20.30-21.00, dar mai stăm și noi de vorbă. Părinții care au copiii mici și foarte mici, cred că toți au rutina asta: culcă copiii, fac apoi „the victory dance”, apoi se uită la un serial. Eu nici nu pot să adorm altfel, deși de multe ori cădem amândoi din picioare de oboseală. Dar nu putem fără rutina asta.

Recomandări



Tu pari o tipă foarte puternică. Ce te face să fii așa? Ești foarte pozitivă

Sunt puternică, am făcut sală (râde). Așa e firea mea, așa e fundația. E un conglomerat de caracteristici.

Soțul tău cum se poartă cu copiii?

Nu știu dacă am văzut un tată mai implicat, mai cald. Este mamă. Copiii noștri, din punct de vedere afectiv, emoțional, au două mame. Are multă răbdare, cu iubire,. E pupăcios, se joacă cu ei. În cazul nostru, e un punct în plus faptul că ne știm de atâția ani, că gândim la fel, că avem principii de parenting la fel.

cristinabalan6

Care a fost cel mai dificil moment pe care a trebuit să îl gestionezi vizavi de situația copiilor?

Fiecare moment în care am venit în contact cu medicii și cu autoritățile. Pentru dosar, pentru teste, pentru control…până când m-am lăsat și de mersul la control, pentru că numai rău mi-am făcut de fiecare dată. Nu am avut ghinion, asta e situația în mediul acesta, medical. Sunt foarte puțini medici cu har, foarte mulți mediocri, foarte mulți rutinați, blazați, mulți care nu au chemare față de această meserie. Îmi asum ceea ce spun, se pot simți jigniţi, dar am avut deja atâtea experiențe, că am acest drept.

O întâmplare: Aveau copiii stomatită, o situație banală. Nu mâncau, așa că m-am dus la camera de gardă. Ajung acolo, le spun ce problemă au, medicul se uită la copii și zice: ”Au fenotip Down, le-ați făcut testul genetic?” „Noi am venit aici cu probleme punctuale, au rană în gură…”, spun eu. „Da”, zice medicul. ”Dar vedeți că au fenotip Down!”. „Și aveți alt protocol pentru cei care au Down? Nu tot glicerină și nistatin se administrează?”. Nu am simțit nevoia să le fac testul genetic, l-am făcut doar la insistențele medicilor și pentru că au fost gratuite. Nu aș fi dat bani ca să stabilească ce fel de formă de Down este, că nu există tratament oricum. Sunt scumpe aceste teste, la noi cred că sunt în jur de o mie de euro un test. Dar nu ai niciun beneficiu dacă ştii. Nu ți se spune că ai o formă care evoluează într-un anumit fel sau se ameliorează cumva, se ține sub control într-un anumit fel. Nu. Există mozaicism, există translocație și trisomia 21. Ai mei au trisomia 21. Și? Nu mă ajută cu nimic.

Mă ajută la dosarul de handicap, iar asta e o altă umilință, pentru că ești tratat cu multă aroganță acolo de medicul care zice: „Gemeni cu Down? A, clar, mama a fost de vină. Dumneavoastră sunteți de vină”. „Domnule, ar trebui să fii concediat! Nu se vorbește așa! Nu stabilești tu cine a fost de vină că au copiii Down. Cum adică de vină? Cum am fost eu de vină?” Nu-i doresc nimănui să treacă prin asta. Am avut parte de ea anul trecut, anul celălalt și am înțeles că de acum se va face din doi în doi ani umilința asta. De zici că te acoperă de aur. Dar eu contribui la stat cu sume fabuloase, contractele pe care le semnez nu sunt pe salariul minim pe economie.

Care este ajutorul pe care îl primeşti de la stat?

Cred că ajutorul social ajunge la 900 de lei pentru un copil, plus alocația. Noi doi ani am stat o perioadă acasă, că nu avea nici soțul cum să plece și să mă lase cu doi copii, și ne-am descurcat cu 2000 de lei. Noi nu suntem oameni cu nevoi mari, nu simțim nevoia să ieșim des, eu nu frecventez saloane, nu merg la coafor.

Care au fost reacţiile când ai anunţat public că cei mici au Down?

Eu am evitat să urmăresc reacţiile, pentru că nu vreau să mă încarc aiurea. Mulți au suferințele proprii și își varsă durerea în public, inconștient. Nu știu cum un om poate avea o garanție în ceea ce privește sănătatea copilului sau integritatea lui fizică. Nasc un copil la termen, sănătos, la un an jumate vezi că are autism. Ce faci? Îl arunci că este un rebut? Conform teoriei că l-ai făcut ca să îl chinui toată viața, și acel copil se va chinui. Doar că nu l-ai născut așa. Să nu mai vorbim de accidente, de copii născuți prematur care rămân cu tetrapareze spastice. Cunosc atâtea cazuri…cum să ai o gândire atât de obtuză încât să spui că dacă faci un individ special, altfel, îl condamni la suferință? Dar poate el va inspira niște oameni, așa cum am văzut cu cel care nu are nici mâini, nici picioare, dar reușește cumva să joace tenis. Omul acela nu trebuia să se nască? Totul ține de nivelul de evoluție la care este fiecare individ, la nivelul de cunoștințe. Chiar și informat fiind, un om care nu e pregătit să asimileze, care nu are instrumentele necesare, nu pricepe şi gata. E ca și cum ai vrea să-l înveți pe un copil de cinci ani fracțiile.

De ce nu i-am omorât, de ce i-am condamnat la o viață de chin?, au întrebat unii. Veniți să vedeți ce viață de chin au copiii ăștia. Că de nu se distrează de dimineața până seara, pe cuvântul meu. Așa o viață de chin le-aș dori tuturor.

Și pot să spun cu mâna pe inimă: copiii mei nu vor face rău nimănui. Câţi pot să spună asta despre copiii lor? Asta apropo de ce întrebau unii, că de ce să aduci astfel de copiii pe lume, care nu aduc niciun beneficiu societății. Adică ce, trebuie să inventeze ceva fiecare om care se naște? Păi unii nu numai că nu aduc beneficii, dar fac rău, distrug mediul în care se află.

Cum ai vrea să îi crești pe copii? Cum vrei să îi educi?

Nu sunt bună la făcut planuri. Mă iau după instinct.

Te-ai gândit la educația pe care vrei să le-o dai?

Da, cu dragoste. Totul vreau să fie cu dragoste, cu toleranță. Nu sunt de acord cu agresiunea fizică, verbală, cu pedepse corporale sau verbale, cu umilirea copiilor. Eu văd copiii crescuți cu mult respect. Așa cum noi, adulții, ne respectăm între noi, așa aș vrea să fie respectați și copiii.

Ți-e teamă de intrarea lor în colectivitate?

Nu, nu mi-e teamă, dar îmi doresc o anumită colectivitate. Un anumit tip de educație, îmi doresc….eee, dar ce nu îmi doresc? Visez la un grup oameni care să îi întâmpine cu căldură, care să vadă frumusețea lor, care să îi înțeleagă. Nici nu e greu de înțeles. Stau și mă gândesc, de fapt ce anume ar fi de înțeles? Cred că vor vorbi. Dacă nu vor vorbi, eu învăț limbajul semnelor. Nu aș avea nicio problemă să fac asta. Sunt atâția oameni care își pierd auzul, atâția care se nasc așa. Facem o dramă din chestia asta? M-au tot întrebat oamenii: dar dacă n-o să…aia? Dacă n-o să…alta? Pai dacă n-o să, te adaptezi. Dacă tu cazi pe scări și-ți rupi șira spinării? Dacă? Ce faci atunci? Te sinucizi? nu. Te adaptezi. Viața este sacră.

Care sunt temerile tale legate de ei?

Nu am temeri. Mă gândesc la lucruri frumoase. Mă gândesc cât de mișto o să fie ei, câte o să ne învețe. Nu m-am lovit până acum de discriminare. În parc sunt foarte mulți oameni drăguți care socializează cu noi, deși ei sunt încă în etapa în care mai trag de păr. Dacă sunt obosiți sau frustrați, ține-te bine.

Cum a fost experienţa „Vocea României” şi cum te-a influenţat pe plan personal?

Mi-a schimbat starea de confort pe care o aveam. Nu știu dacă toată lumea simte la fel dar eu, după ce am născut, am simțit nevoia să stau cu copiii mei, mi-am dorit să alăptez prelungit, minimum doi ani, ceea ce însemna că nu aveam loc de mișcare. Și m-a scos din zona asta rutinată, eram eu cu picii mei, eram mamă, nici măcar nu mă mai gândeam la mine ca artist, cântăreață.

Cu Vocea României mi-a fost foarte greu, pentru că trebuia să lipsesc mult de lângă copii. Uneori plecam dimineața, înainte să se trezească ei, și mă întorceam seara târziu, când ei dormeau. Poți să-ți imaginezi ce depresie pe capul meu. Ei aveau doi ani atunci. Nu erau înțărcați, se rărise alăptarea, îi alăptam mai mult noaptea.

Eram total nepregătită, nu știam în ce mă bag. Mă rugam de organizatori să nu mă țină acolo prea mult că mă așteaptă copiii acasă. I-am bătut atât de mult la cap cu copiii mei, cred că așteptau cu nerăbdare să scape de mine. „Copiii mei, am copii mici, nu i-am văzut de mult”… plânsete la antrenorul vocal, plânsete în platou…

S-a întâmplat și șocul să câștig concursul ăsta, nu știu cum s-a întâmplat. Eram foarte convinsă, i-am și zis lui Tudor Chirilă, că nu am nicio șansă. Evident că am fost acuzată că am avut pile. Nu sunt eu făcută pentru povestea cu pilele. Iar suma aceea de 100. 000 de euro, premiul pentru Vocea României, este impozabilă. Statul îți ia 16.000 de euro din ei. I-am investit într-o nouă casă şi mi-am dorit asta pentru copii. Eu am stat toată viața în chirie și puteam să stau la fel de bine tot așa. Stăteam în apartamentul socrilor mei și nu era nicio problemă. Eu îmi fac cuibul oriunde mă aflu. Dar pentru copii chiar am visat un spațiu mai mare, am visat curte, aer curat (cât se poate).

Nu te certau copiii după ce lipseai perioade lungi de acasă?

Nu am observat. Ei sunt copii atât de înțelegători, sau așa mi se pare mine. Poate Matei, care e mai pus pe șotii. Ţin minte că îi spuneam „hai să o pupi pe mami!” și el îmi întorcea spatele. Și când mai plec la concerte se întâmplă ca eu să fiu terminată de dor, vin acasă, intru și ei se uită puțin la mine și apoi își văd de treaba lor. De două ori m-au făcut să plâng cu atitudinea asta.

Cum ai ales numele copiilor? Toma David și Matei Nikolas

Toma a fost unul dintre bunicii soțului meu, Gabi a ținut mult la numele acesta pentru că bunicul lui a fost un om cu totul și cu totul deosebit. Noi ne-am cunoscut în 2001, din 2003 am început să dezvoltăm o relație foarte strânsă și a ajuns atât de strânsă că am semnat și acte. El chiar glumea, când eram doar prieteni, că își dorește foarte mult un băiețel pe care să îl cheme Toma. David a fost alegerea mea, îmi place rezonanța. Nikolas a ales soțul, Matei eu, fără vreo semnificație, dar îmi place cum sună și în română și în engleză, în cazul în care ne mutăm din țară.

E ceva ce ai vrea să transmiţi mămicilor care au citit acest interviu?

Vreau să se sublinieze faptul că susțin mult alăptarea şi faptul că ai mei copii sunt foarte bine. Mi-a trimis cineva în privat un mesaj care mi-a spus că are o cunoștință însărcinată cu un copil care e suspect de Sindrom Down. Ar fi vrut să facă avort, dar văzând o postare a mea despre copiii mei s-a răzgândit. M-a impresionat mult. Dacă pot salva o viață, e mare lucru. Nu vreau ca lumea să vorbească despre copiii mei că ar fi bolnavi. Chiar mi-ar plăcea ca acest cuvânt să dispară din contextul Sindrom Down. Nu este o boală, este o condiție genetică. Vreau să se înțeleagă că Sindromul Down nu este un verdict final, este o provocare. Și depinde doar de tine care va fi destinația. Copilul cu Sindrom Down are nevoie de afecțiunea ta și de atenția ta. La fel ca orice alt copil. Cu cele două, vei avea un copil fericit care va evolua. În rest, probleme de sănătate poate să aibă orice copil, nu ai nicio garanție.

Dacă ți-a plăcut acest interviu, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte interviuri cel puțin la fel de interesante.