Cum le vorbim copiilor despre război?

cum-le-vorbim-copiilor-despre-razboi-totul-despre-mame

Le spunem adevărul, îl ascundem, îl îndulcim? Ce facem atunci când copiii pun întrebări despre război?

„Uite, mami, tancuri!”, a început el să se agite în scaunul de maşină, iar mie mi s-a pus un nod în gât.

Anul acesta, în septembrie, am fost în concediu în Grecia. Cu maşina, din Cluj, ceea ce a însemnat să traversăm jumătate din Serbia şi toată Macedonia. Iar asta în plină “criză a refugiaţilor”, imediat după ce Macedonia a anunţat că e posibil să ridice, la fel ca şi Ungaria, un gard la graniţa cu Grecia, pentru a stăvili fluxul de migranţi.

Iar dacă grupurile de oameni ce păreau a fi refugiaţi de pe marginea drumului au fost trecute cu vederea de cel mic, nu la fel s-a întâmplat şi cu convoaiele militare pe care le-am întâlnit. „Uite, mami, tancuri! Şi rachete! Şi maşini mari, mari”, a început puştiul să se agite din scaunului lui de maşină, iar mie mi s-a pus un nod în gât. Dacă mă întreabă ce-i cu ele? Unde merg, de ce au mitraliere, ce e cu rachetele alea? Eu ce-i spun?

Rachete care merg pe lună

Din fericire, la cei doar 3 ani şi jumătate ai lui, s-a minunat doar şi nu a întrebat. Ba chiar m-a lămurit el: rachetele vor fi trimise pe Lună pentru a aduce nisip pentru copii. Cum adică? „Păi, nu ai zis tu că moon sand înseamnă nisip de lună? Acolo merg, pe Lună, după nisip”. Cu candoarea specifică vârstei, a tranformat totul într-o clipită.

Dar chiar şi-aşa, nodul din gât nu mi-a dispărut. Acum e mic, nu are acces la informaţii. Nu la astfel de informaţii, vreau să spun. Dar dacă era mai mare, dacă avea 5 ani? Sau 9 ani? Dacă ar fi auzit sau văzut imagini despre război şi refugiaţi, ce i-aş fi răspuns dacă ar fi întrebat? Adevărul? Sau poate un adevăr parţial, mult îndulcit?

Informaţii adaptate pe vârstă

Academia Americana de Psihiatrie pentru Copil si Adolescent (AACAP) spune că discuţiile cu copiii despre violenţă, terorism sau războaie sunt dificile, dar importante.

În special copiii mai mărişori ajung oricum să audă (sau să citească) frânturi de informaţie şi e normal ca acestea să-i sperie. De aceea, este de preferat să aibă o discuţie cu părinţii despre ce înseamnă război şi violenţe, pentru că în final părinţii sunt persoanele în care copilul are cea mai mare încredere şi singurii din lume cu puteri „magice” care îi pot apăra de orice-i rău.

Astfel, unul din sfaturile date de AACAP pe această temă este ca părinţii să le spună copiilor adevărul, dar să dozeze oarecum informaţiile, în funcţie de vârsta copilului. Şi să fie pregătiţi să dea aceeaşi explicaţie de zeci de ori, de câte ori cer copiii.

Iar cea mai simplă metodă pentru a adapta informaţiile la vârsta copilului este să răspunzi tot cu o întrebare. Cum ar fi: „Tu ce ştii despre acest lucru?”. În funcţie de răspunsul copilului, poţi vedea nu doar ce ştie, ci şi ce simte el despre război. Poţi să-ţi dai astfel seama ce îl nelinişteşte cel mai mult şi să dai un răspuns potrivit vârstei lui.

Nu-l forţa să accepte realitatea

Un alt sfat dat de AACAP este ca părinţii să nu-l contrazică pe copil în momentul în care acesta ajunge la o concluzie personală, chiar dacă e greşită. Cum ar fi că războiul este ceva ce se poate întâmpla doar altundeva, undeva departe, departe. Dacă cel mic nu doreşte să admită că violenţe pot exista şi în vecinătatea lui, este mai bine să nu-l contrazici, susţine AACAP. Probabil e doar modul prin care el încearcă să se apere de noua realitate. Nu-l forţa să-şi deschidă ochii mai repede decât este el pregătit. O va face atunci când va simţi că poate controla sentimentele pe care ideea de război i le naşte în suflet.

De asemenea, este important ca părinţii nu doar să expună situaţia, susţine AACAP, ci şi să-i încurajeze pe copii să facă ceva pentru a schimba lucrurile. Nu neapărat să scrie o scrisoare către preşedinte, cum e la modă în SUA. Dar orice mobilizare contează. Chiar dacă nu schimbă cursul general al evenimentelor, îi va schimba pe copii. În bine.

Cum e mai bine?

Şi totuşi, eu tot am îndoieli. Ce-aş face dacă, într-o bună zi, copilul meu m-ar întreba dacă în război mor alţi copii? L-aş minţi şi i-aş spune că soldaţii nu vor să rănească copii? Sau aş admite că se poate întâmpla, accidental? Sau i-aş trânti adevărul verde-n faţă, spunându-i că războiul omoară oameni – soldaţi, femei, copii şi bătrâni, că omoară oameni nevinovaţi, uneori chiar intenţionat, transformând persoane normale în ucigaşi plini de ură?

Uneori cred că este mai bine să-mi feresc cât mai mult copilul de detaliile crude ale lumii în care trăim. Alteori, că este mai bine să-i spun adevărul, aşa dureros cum e el, în ideea în care copiii trebuie nu feriţi de teamă, ci învăţaţi să-i facă faţă într-un mod constructiv. Da, a doua variantă l-ar învăţa pe copil ce înseamnă empatia, toleranţa, solidaritatea. I-ar da ocazia să înveţe că războiul nu ar trebui să fie niciodată soluţia şi să se mobilizeze pentru a aduce ceva bun în tot haosul din jur.

Pe de altă parte, parcă aş vrea să trag de timp, cât pot eu de mult, şi să apăr inocenţa omuleţului meu care trimite rachete pe Lună pentru a aduce moon sand tuturor copiilor din lume.

Voi ce explicații le dați copiilor despre astfel de subiecte?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație