Dumnezeule cu halat alb de la Urgențe…

”TCC – cădere de la înălțime” scrie pe adeverința medicală pentru școală. Primesc, de la TRIAJ, biletul de trimitere pe care sunt scrise, mare și citeț, cu litere frumușele cuvinte multe. Rețin numele spitalului spre care trebuie să mergem, neurochirurgie, CT cerebral…
Copilul e somnolent, ca o lumânare uitată la soare, adoarme oriunde ar sta, dar merge pe picioarele lui, în papucii lui mov pe care i-am înșfăcat când am plecat de acasă. L-am trezit greu. Dormea de patru ore. Venise în casă plângând că și-a mușcat limba la locul de joacă. Cum? A căzut. Apoi a adormit și asta a fost. După aproape patru ore, m-am alarmat eu. Am început să-l trezesc. Mai întâi, așa cum îl trezesc de obicei. Apoi mai agresiv. Apoi, l-am luat și l-am ridicat. Îi ceream să se uite la mine și se uita. Puțin. Apoi închidea ochii și adormea la loc. Și îl mișcam iar. Mi-a numărat degetele de nu știu câte ori, m-am uitat la pupilele lui, tot la fel – de nu știu câte ori. Dar el nu stă nici în fund și nici în picioare! Vrea în pat. Cu ochii închiși. Lumina nu îl deranjează, dar nu vrea să se uite nicăieri, vrea să stea cu ochii închiși. Nu reușește să-mi spună cum a căzut, decât după N întrebări. Îi smulg cuvintele cu cleștele. De sus. A căzut de sus, de pe bară. În cap. Îl doare capul – de-aia stă cu ochii închiși. De-aia nu poate nici să stea în fund sau în picioare. Apoi face un frison. Îl îmbrac în tot ce pot, dau drumul la caloriferul electric și la aerul condiționat. Trag un palton pe mine, îi mai pun lui o geacă, iau certificatul de naștere, papucii preferați în geantă, cheia de la mașină, pe el în brațe și plecăm la Urgență.
Ajungem la Unitatea de Primiri Urgențe. Avem prioritate. La TRIAJ povestim totul și plecăm spre ortopedie, chirurgie și înapoi la TRIAJ. Ni se spune că cel mai bine e să mergem la un spital specializat pentru controlul neurologic, că au trecut destule ore de la căzătură și putem face Computer Tomograf. Așteptăm actele. Copilul e semiadormit, în sala de așteptare, cu capul în poala mea.
Primim hârtiile și plecăm, în noapte, spre alt spital. Afară se lasă ceața și e frig. E octombrie, dar bulevardul îmbrăcat în vălătucii gri pare că ar fi în februarie. Mașina e parcată la vreo 30 de metri de intrarea în curtea spitalului. Îmi dau jos paltonul, îl înfășor pe copil și-l iau în brațe până la mașină. Îl așez în scaun. Mi-e frig și tremur. Mi-e și frică… și tremur. Îmi tremură mâinile pe volan și nu mă pot orienta. Nu mai știu din ce direcție am venit și în ce direcție trebuie s-o iau și mă pierd.
”Adună-te! Ai trecut prin altele mai grele!” îmi spun și mă adun. Reușesc să ajung și nu am loc de parcare. Nu am unde să las mașina, nici măcar pe avarii. Văd ambulanțele cum vin și intră pe poartă. Bariera se ridică la fiecare și eu merg cu a întâia căutând un locșor. Copilul e adormit în scaun și mă înfurii de-mi simt tensiunea în tâmple.

”Nu prea aveți voie cu mașina în curtea spitalului!”

La naiba! Iau drumul ambulanțelor și mă opresc lângă barieră. ”Doamnă, nu prea aveți voie să intrați cu mașina!” Nu prea? Cum adică ”nu prea”? Să opresc motorul și s-o las aici? Intru pe jos. E mai bine așa? Dar n-am făcut asta. I-am spus că ”nu prea” am unde să parchez și că ”nu prea” mai am mult și o să încep să plâng și să urlu de o să cheme ambulanța să mă oprească. Omul înțelege, deschide bariera și mă ghidează să parchez cât să nu încurc pe nimeni. Mă roagă să nu las mașina acolo peste noapte, dacă rămânem. Îi zic că nu rămânem, deși nu mai eram așa sigură, apoi iau copilul și intru la UPU. Alt UPU, pe seara asta.
O luăm de la capăt: fișă, acte, trimitere, ce au zis ceilalți, așteptăm doctorul.
Și a venit și doctorul. Diagnosticul a fost că era vina mea, nu fusesem cu copilul la locul de joacă. A mai fost și vina celor care ne-au trimis acolo, că ei nu au ce să ne facă. În plus, la ei computerul tomograf e stricat și ”De ce v-au trimis la noi? Noi o să vă internăm, dar nu facem CT!”. Și atunci de ce ne mai internați? Se schimbă ceva? ”Păi, poate zilele astea se repară aparatul, că așa ar trebui!” Îi mulțumesc frumos, îi spun că primul copil mi-a murit așteptând să trimită Ministerul un ecograf cardio pentru nou-născuți la Municipal și îi spun că mă duc înapoi de unde am venit. Începe să scrie pe fișă, iar ușa se deschide. Un brancardier împinge o targă înăuntru, urmat de două femei. Pe targă, ghemuit, sub un pulover pare să fie un copil. Nu mă uit. Nu pot să mă uit. Nu mai pot să văd copii suferinzi.
Cuvintele medicului încă îmi mai fac mintea vraiște și sufletul mi se luptă cu crâmpeie din filmul vieții și morții primului meu născut. Îmi stăpânesc cu greu lacrimile, nu pentru că nu aș vrea să mă vadă nimeni plângând, ci pentru că dacă m-aș porni, nu știu cum m-aș mai putea opri. ”S-a trezit din somn urlând și cu sânge șiroind din urechi.” Auzeam o grămadă de voci prin jurul meu. Îmi țineam ochii spre medicul care scria și îmi țineam copilul rezemat de mine. Aproape că nu mai auzeam nimic când medicul se oprește din scris, se uită vizibil deranjat spre targă și întreabă: ”Ăsta ce e? Ce căutați aici? De ce l-ați adus aici?”
Am înțeles, în discuția aprinsă, că e o fată de 13 ani cu tetrapareză spastică, se trezise cu sângele țășnind din urechi. Mama răspundea umilă și umilită la toate întrebările. Au venit acolo pentru că așa au crezut că e bine. Pentru că ei sunt specialiști. Când nu mai putea ea, răspundea cealaltă femeie, soră sau prietenă, nu știu ce era. ”Și noi ce să facem cu ea aici? Cine v-a adus? Ați venit cu mașina personală? Păi de ce la noi? Ce să-i facem noi?” Ascultam cu noduri în gât replicile lor. Mama fetei ținea mâinile strânse de marginea tărgii și se uita la copilul ei. Cealaltă răspundea, în continuare, la întrebări. ”Și acum ce faceți? Ne certați că am venit aici?” a răbufnit femeia. S-a ridicat și medicul, într-un final, să se uite la copilul care, ghemuit pe targă, cu sângele uscat pe urechi, parcă avea ceva respingător care îi făcea pe unii să-l privească, mai degrabă, ca pe un neom.
Lacrimile mi se opreau în șalul pe care nu apucasem să-l mai dau jos. Aș fi avut atât de multe de zis, dar nu eram capabilă să scot niciun sunet.
”Ce e ăsta?”, îmi revine în minte prima întrebare a medicului, imediat după ce fusese adus acolo. Primesc hârtiile și sunt invitată să-mi iau copilul și să plec. Citesc pe foaie: ”Aparat CT defect în momentul consultului”.
Ne întoarcem la spitalul de la care plecaserăm, completez formulare de consimțământ, mi se explică ce urmează să se întâmple, i se explică și copilului și plecăm spre CT, unde ni se explică din nou. Intru cu el, stau să-l pregătească și ies înainte să înceapă. Rămân în fața ușilor pe care șcrie ”COMPUTER TOMOGRAF” și e lipit semnul negru-galben de radiații.
E trecut bine de miezul nopții și m-a ajuns oboseala. Nu pot să stau pe scaun, simt că aș leșina acolo. Mă rotesc pe picioare așteptând să se termine totul. Și să fie bine! Să se termine cu bine! Să nu fie nimic.
Din camera de resuscitare se aud niște urlete. E un timbru feminin, nu pare un copil mic, pare mai mare. Ce aud e sfâșietor… Ascult durere… Zgomotele care se aud de dincolo de ușile lângă care aștept îmi bubuie și ele în urechi. Încerc să fac câțiva pași pe culoar, să fac timpul să treacă. Atunci o observ, la numai câțiva metri de mine, pe cea care îl înfruntase pe doctor. Sora sau prietena sau vecina mamei fetei de 13 ani. Fuseseră, deci, îndrumate și ele spre acest spital. Acum ea își ținea mâinile împreunate și avea ochii închiși. Când ești așa, într-o situație din asta, eu știu că dacă ai ochii închiși, plângi sau te rogi. Sau și și.
Te rogi atunci la toți Dumnezeii care îți ascultă rugăciunile fără să se răstească la tine să te întrebe ”Ce e ăsta?” și ”Ce cauți aici?”.
(Noi suntem bine. Alții, după cum se vede, au nevoie să ne rugăm pentru ei.)
Intră în conversație