Se estimează că aproximativ 10.000 de femei și-au pierdut viața între anii 1969 – 1989 ca urmare a acestei interdicții. România era în anii 1980 țara cu cea mai ridicată mortalitatea infantilă și mortalitate maternă din întreaga Europă. Cifrele românești depășeau cu mult valorile din orice altă țară din apropiere. În 1988, rata mortalității materne era la noi de 210 la 100.000 de copii născuți vii. Următoarea pe listă, Albania, avea o rată a mortalității de 100, media mondială era de 37, în Bulgaria era 40, iar în țări precum Danemarca doar 4. Cum a fost posibil?
Scenariul unu. O femeia care avea unul, doi sau chiar trei copii, lipsită de orice formă de contracepție, odată gravidă căuta modalități aflate în afara legii de a întrerupe sarcina. Foarte des aceste avorturi ilegale aduceau femeia în stare gravă la spital. Odată ajunse la spital, chiuretajul și salvarea vieții femeii erau condiționate de aprobarea unui polițist, fără de care doctorul nu putea acționa. Polițistul avea rolul de a afla dacă femeia încercase singură să își provoace o întrerupere de sarcină (și cine o ajutase). Dacă femeia admitea, doctorul primea aprobarea să îi salveze viața, dar, după spitalizare, femeia era arestată și condamnată în baza legii care condamna avorturile. Copiii acelei mame rămâneau fie fără mamă, fie cu o mamă în pușcărie.
Scenariul doi. Cercetătorii IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) au documentat și cazuri de pierderi spontane de sarcină care au dus la moartea gravidei pentru că polițistul spitalului, sperând să obțină o „mărturisire” nu a probat chiuretajul.
Scenariul trei. Femeile nășteau copii pe care nu și-i doreau și îi abandonau de la naștere în grija statului. De multe ori, copiii erau rezultatul unor încercări repetate dar nereușite de întrerupere a sarcinii și avea multiple probleme de sănătate mergând până la handicapuri grave.
Acestea sunt doar câteva dintre scenariile care au umplut orfelinatele României lui Ceaușescu cu copii nedoriți. Sau cu copii iubiți care și-au pierdut mama pe un pat de spital lângă un polițist care o interoga.
„Asta este, i-a rămas un copil pe drumuri…”
Expoziția Cei din lume fără nume cuprinde și numeroase înregistrări cu mărturiile femeilor și doctorilor care au trăit această cruntă perioadă:
„Nu m-au crezut și îmi spuneau că mi-am provocat singură avortul acela. Eu am spus că a fost un avort spontan și nu am făcut absolut nimic. Nu am fost chiuretată, pentru că ei nu chiuretau oricum, putea să și moară femeia. Am plecat la București nechiuretată. Spuneau bolnavele, pentru că ele erau din zonă, că acest medic a lăsat multe femei să moară pentru că nu spuneau ce-au făcut…”
„A fost adusă într-una din nopți o tînără… era învățătoare. Avea un băiețel de trei ani acasă. Era deja faza… de avea și septicemie. Era lângă patul meu. Nu i-au băgat perfuzii decât s-o hidrateze. Atât, fără medicamente. Și i-au spus clar: Spune, și noi te ajutăm. Nu a spus. A doua zi, patul era gol. Când le-am întrebat pe cele din salon unde este cea adusă nopatea, mi s-a dat de înțeles că a murit. Dacă n-a vrut să vorbească. Asta este. I-a rămas un copil pe drumuri.”
Alina și Voichița, personajele filmului lui Cristian Mungiu, sunt născute la începutul anilor 1980. Nu aflăm prea multe despre familiile lor. Nu știm dacă abandonul lor „la cămin” are vreo legătură directă cu criminalul decret 770. Dar știm că s-au născut în timpuri aprige, când viața unei mame și viața unui copil erau numere bifate pe agenda un polițist detașat pe lângă secția de ginecologie. În 1980, 35% din copiii care se nășteau în țara noastră aveau mame necăsătorite și ne putem hazarda să spunem că nu erau doriți. În 1989, 2,4% din copiii României se aflau în orfelinate, o cifră dublă sau chiar triplă față de cea din statele vecine. Copiii aceia suntem noi, adulții și părinții de astăzi.
