„Tăceam, sperând că cineva mă va ajuta. Nimeni, niciodată, n-a spus nimic!”

fetita abuzata de un adult

Ceva mi s-a întâmplat recent. Un ceva ce mi-a scos din ungherele minţii mai multe episoade amare din copilăria mea. Aşa mi-am dat seama că sunt lucruri care se schimbă de la lună la lună şi de la an la an, dar că alte lucruri nu se schimbă niciodată.

O singură dată am vorbit cu mama despre asta, dar la mult prea mulţi ani de la întâmplare, şi îmi pare tare rău acum că destăinuirea n-a venit la momentul potrivit. Prin clasa a patra şi a cincea obişnuiam să merg cu metroul cam șapte staţii de acasă şi până la cor. De multe ori prindeam loc pe scaun şi mă aşezam cuminte, gata să mă ridic dacă vedeam vreun bătrân sau vreo gravidă. Eram întotdeauna foarte copilăros îmbrăcată, adesea în pantaloni, iar, dacă aveam rochie sau fustă, aceasta nu era niciodată scurtă. Cine mă analiza vedea că sunt un copil şi atât. Dar pentru alţii eram altceva. Din motivul ăsta se opreau lângă mine şi lăsau impresia că n-au loc în metrou, se mişcau agitaţi în rotulele mele, se prefăceau că frânele bruşte îi dezechilibrează şi mă atingeau pe umeri, aruncându-mi cele mai oribile priviri. Eu tăceam, cu inima mică şi mâinile încleştate pe geantă, sperând că cineva de lângă mă va ajuta. Nimeni, niciodată, n-a spus nimic.

Povestea se repetă în autobuzul cu care mergeam spre casă

Toate amintirile mi-au năvălit recent în minte, ca un vulcan cu lavă rece. Mă întorceam de la serviciu într-o seară târzie şi, pentru că autobuzul în care mă aflam nu era tocmai aglomerat, puteam să observ în voie companionii de drum. Pe un scaun stătea o doamnă care moţăia, pe un altul era un bărbat care se uita pe telefon, iar în zona scaunelor rezervate pentru gravide sau bătrâni se găsea o bunică cu o nepoţică ce aburea geamul cu răsuflarea ei şi care desena nişte mâţe corpolente pe sticla grosieră. La mică distanţă de mine se afla o adolescentă firavă, cu chip blajin şi o geantă mult prea mare pentru ea atârnată de un umăr, cu o pereche de căşti în urechi şi cu degete lungi şi subţiri, ca de pianistă, agăţate de una dintre bare. Plutea un aer de calmitate peste întreaga călătorie şi îmi imaginam că fiecare merge acasă, unde îl aşteaptă cu drag cineva. Mi-au fugit gândurile când peste toată această linişte a intrat cu bocancii un individ.

Fără strigăte de ajutor

Deşi părea cam agitat şi mi-a dat senzaţia că scanează întreaga maşină după urcare, era un bărbat bine îmbrăcat, cu înfăţişare de om obosit care se întoarce acasă după o zi grea. Chiar dacă autobuzul era aproape gol, s-a plasat fix în spatele tinerei cu căşti la urechi, înghesuind-o între el şi un scaun al maşinii. Din zona în care stăteam vedeam perfect ce se întâmplă. După niciun minut, bărbatul s-a lipit, efectiv, de fată, ţinându-se cu o mână de bară, iar cu cealaltă mână părând că scormoneşte asiduu buzunarele, în căutarea unui obiect pierdut.

Vedeam cât de mult disconfort îi provoca tinerei, observam cum se mişcă terifiată de pe un picior pe altul, neîndrăznind să spună sau să facă altceva şi parcă îi şi zăream picături de transpiraţie curgând pe gât, de teama unor întrebări ce sigur îi treceau prin cap şi care n-aveau cum să primească un răspuns: Ce să fac? Să mă întorc şi să-l confrunt? Oare să cobor la prima? Dacă vine după mine? Să sun la mama sau la 112? Să cer ajutorul oamenilor din maşină ori al şoferului? Dacă mă loveşte? Doamne, ce să fac????

Frână bruscă

Pentru că întrebările astea ipotetice erau, de fapt, şi ale mele, mi-am adunat tot curajul din lume, m-am ridicat şi m-am apropiat de el. A sesizat că cineva îl deranjează şi a întors privirea spre mine. Gestul a fost de-ajuns încât să văd subit, în ochii lui, toţi indivizii libidinoşi care încercau să se lipească de mine şi de picioarele mele în copilărie. Am simţit o furie uriaşă care-mi străbate mijlocul pieptului şi dă să sară ca un animal de pradă din gâtlej şi am rostit apăsat:

– Vă căutaţi, cumva, telefonul?
– Ce?? mi-a replicat, fără a se desprinde prea mult de posteriorul tinerei.
– Telefonul. Vă căutaţi telefonul? Îmi pare că v-aţi pierdut ceva prin buzunar, poate că telefonul, şi văd că nu daţi de el. Îmi spuneţi numărul dumneavoastră să vă sun, ca să-l găsiţi?
– Huh?

Tipul era deja dezlipit de adolescenta împietrită, aşa că am profitat şi am tras-o încetişor de mână, până a ajuns lângă mine. Palma îi era rece şi inertă, o cască îi căzuse din ureche şi se puteau auzi frânturi dintr-o melodie de fado, iar gândurile din mintea ei erau cu siguranţă vraişte.

– Iar pe viitor, am spus cu toată tăria din lume de care eram în stare, alegeţi-vă să vă căutaţi telefonul acasă, nu în afara ei! Nu de alta, dar o să mai daţi de oameni ca mine şi nu toţi sunt la fel de prietenoşi!

Un rictus i-a cuprins faţa şi s-a îndreptat spre coborâre. Zdrenţelor! mi-a strigat, dând să vină ameninţător spre noi, dar s-a răzgândit şi a sărit din maşină când aceasta a oprit în staţie.

Curaj!

-Eşti bine? am întrebat-o pe fata speriată, care părea tare neliniştită. Gata, s-a dus, sună acasă să te aştepte cineva în staţie, i-am spus, punându-i încurajator o mână pe umăr. Să nu te mai sperie astfel de oameni şi să ceri ajutorul, dacă ţi se mai întâmplă. Nici nu sunt oameni, sunt doar  gunoi şi gunoaiele pot fi aruncate. N-a răspuns, a încercat să bâiguie ceva şi a dat uşor din cap, semn că aşa va face. Mi-a făcut ulterior cu mâna când a coborât şi am văzut cum s-a aruncat în braţele unui domn la fel de firav, dar mai înalt, şi a rămas acolo, într-o îmbrăţişare lungă.

Am lăcrimat, recunosc, parţial de bucurie că am ajutat-o, dar şi din tristeţea că pe mine nu m-a ajutat nimeni în urmă cu douăzeci şi ceva de ani. Mai ales că nici nu trebuia să facă prea multe. Erau suficiente câteva vorbe. Important era să fi fost rostite, cu cât de mult curaj s-ar fi putut. Aşa că vă rog să o faceţi şi voi azi.

Niciun copil nu merită să sufere!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație