Moş Gerilă, Moş Crăciun şi Nea Petrică
Nu îmi place să încep o poveste cu „pe vremea mea”, dar pe vremea mea nu era lumea plină de Moş Crăciuni. De fapt, auzisem ceva de Moş Crăciun, dar la noi baza era în Moş Gerilă.
Îmi amintesc că începuserăm să vorbim despre el la grădiniţă. Eu îl văzusem prin cărţile de colorat cum arată. Mă rog, îl mâzgăleam eu ca să-l fac să arate aşa cum ne cerea tovarăşa educatoare. Apoi, după Crăciun, fiecare copil povestea ce i-a adus Moşul. N-aveam nicio problemă cu asta, ba chiar eram foarte curioasă să văd cât de darnic a fost cu alţii. Preferam să fiu ultima care spune ce-a primit şi, de obicei, umflam un pic lista de cadouri astfel încât să îi complexez pe toţi colegii mei de grădiniţă. Acum înţeleg de ce le eram aşa antipatică…
În fine, partea cu inventarul cadourilor mi se părea cea mai fun. Partea neplăcută începea când tovarăşa ne întreba cum a fost, dacă i-am spus poezii, dacă l-am servit cu prăjituri.
Pe cine? Eu nu-l văzusem în viaţa mea în carne şi oase. Venea numai când dormeam eu şi lăsa cadourile sub brad. L-am întrebat la un moment dat pe fratele meu, mai mare cu patru ani, dacă l-a văzut el vreodată. Mi-a zis că da, dar: „Bă, e bătrân rău, abia merge. E cocoşat şi are o barbă albă şi lungă până la puţică. Ăsta cred că moare până la anul şi atunci n-o să mai primim nimic”. Ei bine, acesta a fost momentul în care am renunţat să-mi mai doresc să-l văd. La cât era de bătrân, asta îi mai lipsea, să-l mai obosesc şi eu. Eram mulţumită că exista cineva care îmi punea cadouri sub brad.
Mă intriga, în schimb, faptul că pe la alţii se apuca de vorbă, bea câte un pahar de vin, ba mai şi mânca. Începusem să cred că, probabil, sunt mai mulţi Moşi. Ăla care venea la noi era, se pare, mai bătrân şi mai înţelept, nu ca ăştia mai tineri de se luau de băutură şi de mâncare când îi aşteptau toţi copiii. Am discutat şi problema asta cu fratele meu: „Mă, ăla sigur a murit, abia se mai mişca, îţi zic eu că e mort, cine ştie cine se duce la ăştia, că Moş Crăciun nu bea deloc şi nici nu stă mult, îţi zic eu”. O fi vreun hoţoman, mi-am zis, dar mă deruta faptul că totuşi le aducea cadouri. Sigur că era ceva necurat la mijloc, pe lângă Moş Gerilă apăruse şi Moş Crăciun, între timp. Cică arătau la fel, se şi îmbrăcau la fel, amândoi intrau pe coş etc.
Într-un an îmi amintesc că am tras de mine să stau trează să-l aştept. Şi am stat de mă luase ameţeala de somn. Mă perpeleam în pat, mă ridicam în fund şi scuturam din cap ca un câine ud. Cred că 10 minute am aţipit şi am avut marele nenoroc să-l ratez la mustaţă pe Moş. M-am trezit când se închidea uşa pe dinafară. Am sărit repede din pat să mă duc după el. Am strigat cât m-au ţinut plămânii. Am dat buzna în hol şi acolo am dat de tata care îl auzise şi el şi ieşise să-l prindă. L-am strigat şi l-am căutat amândoi prin toată casa şi nici urmă de el. Avea dreptate frate-meu, ăla bătrân sigur murise şi acum era altul, că la cum îmi povestise că se mişca era imposibil să fi ieşit din casa noastră atât de repede.
Am ratat momentul atunci, dar fusesem atât de aproape de Moş Crăciun sau de Moş Gerilă (în perioada aia erau amândoi pe tură)!
Apoi am dat ochii cu el la o serbare, la grădiniţă. Eram copleşită de emoţie pentru că nu prea ştiam poezia bine. În general, nu prea învăţam poeziile pentru Moş. Păi cui le spuneam? La pereţi? N-avusesem niciodată nevoie de ele. Ei bine, de data asta nu ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lucrurile se agravau pe măsură ce tot neamul meu intra în sală. Veniseră toţi să mă vadă şi eu nu mai ştiam o iotă din toate cele patru versuri. M-am furişat să ajung lângă frate-meu şi să mă plâng. Nu numai că mă faceam de râs la rude, dar şi prima mea întâlnire cu Moşul era compromisă. „Eşti proastă? Tu nu vezi că ăla nu e Moş Crăciun adevărat? Nu vezi că are barba de vată?” mi-a zis el. Aşa şi era. Avea barba şi sprâncenele din vată şi sacul era unul normal, din rafie. După serbare, a venit momentul în care trebuia să trecem toţi pe la Moş. Am rămas mai prin mijloc, deşi ar fi trebuit să fiu printre primii.
L-am analizat bine. Barba era prinsă cu leucoplast, iar sub căciulă i se vedea părul care nu prea era alb ca barba. Într-un final, vine şi rândul meu să mă urc pe genunchiul Moşului să-i spun poezie şi să-mi dea cadou. Aveam deja planul bine pregătit. Drept urmare, mă năpustesc asupra impostorului şi trag barba şi căciula jos. Ce să văd? Era nea Petrică, vecinul!
Ai mei săriră să mă ia de acolo, educatoarea nu mai ştia ce să zică, iar mama şi bunica se găsiseră să-mi facă morală: „De ce n-ai stat potolită? Acum n-o să-ţi mai aducă Moş Crăciun nimic!”
„Care Moş Crăciun, voi nu vedeţi că e Nea Petrică?” le-am zis.
Asta a fost prima şi singura mea întâlnire cu Moşul.
Voi cu cine v-aţi întâlnit? Cu Moş Gerilă, cu Moş Crăciun sau tot cu vreun Nea Petrică?
