Vocea ta. Învățământul, acest câine fără stăpân

Vivi Gherghe

Am crescut la țară. Am mers la grădinița de la șosea și, mai târziu, la școala de pe Strada Școlii. Unica școală din sat. Nu am avut opțiuni. Părinții meu nu au avut opțiuni. Au putut opta numai pentru învățătoare, dar altceva n-au avut de ales.

Era frumoasă școala

Ochiul meu de copil o vedea frumoasă. Avea o curte care mi se părea mare, câțiva castani și câțiva pomișori. Era frumoasă toamna în curtea școlii. În clasă, la fel. O clasă luminoasă, cu ferestre mari, cu tavanul înalt că mă întrebam oare cine pune becurile pentru că nu cunoșteam niciun uriaș. Am descoperit, câțiva ani mai târziu, când am început să învățăm după-amiaza, că nu le punea nimeni, nu exista niciun uriaș. Becurile puteau fi puse numai dacă cineva foarte înalt se urca pe scaun după ce urca scaunul pe catedră. Dar problema nu era că nu are cine să le pună, ci că lipseau.

Lucrurile nu se mai vedeau așa

Când se ducea toamna și ziua se scurta, lucrurile nu se mai vedeau așa frumos. Era întuneric. Aveam un singur bec într-o sală de clasă imensă, iar acesta era pus în față, în dreptul catedrei. Cei din spate nu vedeau mai nimic. Dar oricum, eram așezați în bănci într-o ierarhie a intelectului și interesului pentru învățătură, așa că, la un moment dat, cei din rândurile din spate ajungeau să nu mai conteze pentru cel de la catedră. Erau abonați la note de 5 și 6 și toată lumea era fericită.

Iarna, ferestrele mari nu ne aduceau decât lumină și aia destul de slabă și pentru puțin timp

În rest, geamurile lor crăpate ne aduceau cojoacele pe umeri. De multe ori, renunțam la scris pentru că mâinile erau sloi. Profesorii ne înțelegeau. Lecțiile erau predate fără vreo notiță, sub formă de discurs pe care noi îl ascultam cu mâinile în buzunare, căciulile pe cap, cojoacele pe noi și fularele la gât, cu nasul rece și cu picioarele sloi în bocanci. Soba era la fel de mare ca ferestrele, dar un braț de lemne și doi cărbuni nu au reușit niciodată, în cei opt ani în care am mers la școala aia, să o încălzească și pentru noi. Soba se încălzea numai pentru ea, cât să nu crape de la ger și cât să nu o poți numi ”rece”. Pe iarnă, catedra se muta lângă sobă, iar profesorii stăteau pe scaun, cu spatele la ceva ce, cum am zis, nu se putea numi rece.

Closetul era în curtea școlii, nu exista apă curentă. Nici de spălat și nici de băut. De băut ne aduceam de acasă în sticluțe, iar de spălat… ne spălam acasă. Pe vremea ”băii săptămânale”, în anii 90, spălatul pe mâini de fiecare dată după ce ai fost la closet, era un lux pe care, cel puțin noi, nici măcar nu-l bănuiam.

Și știți ceva?

Nu se plângea nimeni. Nimeni nu zicea nimic. Nici părinții. Nici profesorii. Nici elevii. Cu atât mai puțin elevii…Textul continuă mai jos

Anii au trecut și lucrurile s-au schimbat și nu s-au schimbat. Fiecare început de an școlar e marcat de promovarea neajunsurilor. Oricum ar fi, niște neajunsuri există și vor exista mereu. Unii se plâng că nu au hârtie igienică la baie, alții că nu au săpun, unii că nu se duc în excursii, alții că pereții nu sunt bleu, unii că nu sunt de acord cu manualele, alții că nu le plac uniformele sau nu sunt de acord cu ele și tot așa, unii că profesorii nu sunt cum ar trebui să fie, alții că se dau prea multe teme.

Citește cartea ”Mitul temei pentru acasă”, de Alfie Kohn și află cum ar trebui abordată problematica temelor. Cartea poate fi comandată de AICI.

Sunt ani de zile de când învățământul e ca un câine fără stăpân care a avut ghinion. Spun asta pentru că există și câini fără stăpân care tot au o soartă mai bună: fie sunt luați de pe stradă și duși la un adăpost, fie îi adoptă cineva, fie rămân pe stradă și măcar își găsesc mai repede sfârșitul. Dar cel mai mare ghinion al unui câine vagabond e să pice în plasa unora care să-l chinuiască neîntrerupt, să-l dea de la unul la altul și să încerce pe pielea lui tot ce le trece prin minte.

Începe școala, dragilor!

Noi să fim sănătoși!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa