Legea părinţilor plecaţi la muncă în străinătate

M-am născut şi am crescut într-un sat din sudul ţării. Am făcut primele opt clase la şcoala din capătul străzii mele. Am fost colegă cu toţi vecinii mei. După clasa a opta eu am plecat să fac liceul la oraş. După liceu am venit în capitală să fac facultatea. Am pierdut legătura cu colegii mei din gimnaziu.

 

Astăzi, dintre cei 26 de colegi cu un sfert păstrez legătura şi suntem destul de apropiaţi, cu un sfert (sfertul de fete) n-am mai vorbit de atunci pentru că s-au măritat imediat după gimnaziu cu băieţi din alte comune, de alt sfert nu prea ştiu mare lucru pentru că sunt plecaţi în străinătate şi de celălalt sfert n-am mai auzit nimic de atunci, dar cred că sunt pe urmele sfertului din străinătăţuri.

 

Recent am fost la ţară şi am văzut-o pe mama lui Mărin cu un băieţel în braţe. Mărin era vecinul meu care îmi cerea mereu caietele de teme. Spun “era” pentru că la câţiva ani după ce a terminat şcoala s-a urcat împreună cu alţi prieteni în microbuzul de Italia şi de atunci nu l-am mai văzut. A trimis de câteva ori câteva scutere şi nişte sute de euro. Se pare că de data asta trimisese şi un copil.

 

Am întrebat-o pe mama al cui e:

– Nu vezi că seamănă cu Mărin? mi-a zis.

Mărin şi-a găsit prin Italia o nevastă, tot româncă, au făcut un copil şi după naştere l-au trimis la bunici să-l crească. Şi cazuri ca acesta, ştiţi şi voi, sunt peste tot.

 

În Romania, sute de mii de părinţi şi-au lăsat copiii în întreţinerea bunicilor sau rudelor apropiate şi au plecat peste hotare în căutarea unui trai mai bun… pentru copiii lor!

În ţară, copiii lor au tot ce cred ei (părinţii) că-şi doresc: bani, jucării mişto, haine de firmă, iphoane, laptopuri, etc. Părinţii sunt multumiţi că le oferă tot ce pot ei mai bun, iar copiii, deşi se bucură de daruri, ajung în punctul în care îşi pun capăt zilelor de dorul părinţilor. Am rămas marcată de declaraţia unui tată al cărui băiat de 11 ani se spânzurase: “Ce era să facem? Am plecat că în Romania nu se mai putea. Cum să trăiască un om în Romania?”

 

No comment.

 

(fărăde)LEGEA PĂRINŢILOR

Un studiu din 2009 arăta că, la ora aceea, în România erau 350.000 de copii (jumătate dintre ei cu vârste de până la 10 ani) care aveau părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia 100.000  aveau ambii părinţi peste hotare, 16% au petrecut mai mult de un an fără părinţi, iar 3% peste patru ani.

Tot în 2009 a fost iniţiat un proiect de lege care prevede ca părinţii care pleacă la muncă în străinătate pentru mai mult de şase luni să anunţe primăria cu 40 de zile inainte de plecare şi să declare numele persoanei în grija căreia îşi lasă copiii (rudă sau nu). Aceasta trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai mare decât copilul pe care urmează să-l aibă în grijă şi trebuie să întrunească mai multe condiţii: să nu sufere de boli imobilizatoare, să nu aibă în întreţinere mai mult de trei minori şi să treacă un test psihologic.

La rândul lor, Serviciile de Protecţie şi Asistenţă Socială trebuie să monitorizeze copiii care au părinţii plecaţi la muncă peste hotare, să asigure prezenţa unui psiholog în şcoli şi grădiniţe, să depisteze abuzurile (fizice, emoţionale sau sexuale) asupra copiilor şi să aducă la cunoştinţa părinţilor riscurile la care îşi expun copiii lăsându-i singuri.

În cazul în care părinţii aleg să plece fără să anunţe, şcoala la care copilul învaţă are obligaţia de a sesiza autorităţile cu privire la situaţia copilului, iar părinţii sunt pasibili de amenzi de la 2500 la 10000 de lei.

Legea mai are şi alte prevederi, dar să nu ne bucurăm degeaba. Abia a trecut de Senat, urmează Camera Deputaţilor, care e for decizional. Să ţinem pumnii strânşi!

 

Urmăriţi aici emisiunea pe aceeşi temă.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație