Libertatea copiilor este un moft?

Sanda Watt
Libertatea copiilor | Totul despre mame

Libertatea copiilor | Totul despre mameLiberté, égalité, maternité

Un cunoscut editorialist al unei nu mai puțin cunoscute publicații din România ironiza recent „înalta concepție despre libertatea copilului”. Pentru „tocilarii parentingului” (printre care mă număr), pasionați de teorii și studii, articole și cărți despre creșterea copiilor, editorialul cu pricina este dincolo de orice comentariu. Și trebuie să vă spun că expresia citată mai sus s-a agățat de un colțișor al minții și nu mi-a dat pace, pentru că și pentru mine, crescută în stil autoritar, într-un deceniu totalitarist, libertatea chiar este cea mai înaltă concepție după care îmi cresc fiica.

Da, recunosc: aș vrea să îi cultiv fiicei mele capacitatea de a gândi singură și nu de a prelua rețete livrate de mine sau de alții, dar și capacitatea de a-și rezolva singură problemele – de la faptul că un cub nu încape prin orificiul rotund al cilindrului pentru introdus forme (chit că va trebui să își dea singură seama, chiar dacă se va întâmpla în urma unor crize de plâns și de nervi, în care formele și cilindrul vor zbura în cele patru colțuri ale casei) până la conflictele și certurile pe jucării cu alți copii în parc.

Căciulă în zile caniculare?

La început, am stat și am cântărit libertatea asta pur logistic: e bine sau rău că o las să mănânce fix ce vrea? Este bine sau rău că îi permit să se îmbrace fix cu ce vrea, chiar dacă asta înseamnă uneori căciulă în zile caniculare? Este bine sau rău că nu mă sinchisesc dacă se umple de noroi din cap până în picioare? Trăgând linie, aș putea spune că per total ieșim pe plus când îi ofer libertate cât mai mare.

În primul rând, pentru că atunci când se face necesar un NU impus de circumstanțe, nu vine ca un refren tocit de sens. Simplu, aritmetic, dacă nu mă supăr că aruncă mâncare pe jos când suntem acasă, acceptă în general fără probleme interdicția aleatorie când suntem în vizită și îi spun pe îndelete și în multe cuvinte că aici nu putem testa gravitația pentru că mătușa are mochetă pe jos, și nu gresie. Dacă o las de 10 ori sa meargă în ritmul ei pe stradă și să aleagă drumul în zigzagul dorit, acceptă mai ușor cele cinci momente în care nu îi permit sa sară în stradă în fața mașinilor sau în care îi spun că este necesar să ne grăbim și să meargă de mână cu mami.

Deci atâta vreme cât nu pune în pericol propria-i integritate fizică și cât nu îi deranjează pe ceilalți, practicăm libertate aproape absolută. Deși, am constat recent, când copila mea s-a umplut de noroi din cap până în picioare în fața publicului scandalizat de la concertele în aer liber din fața Ateneului, că oamenii pot fi deranjați și de acțiuni care nu îi vizează nici direct, nici indirect. Presupun că un astfel de comportament al unui copil necunoscut le zdruncină, cu un termen la modă, „zona de confort” și de aceea îl taxează aproape ca anarhism periculos. Adevărul este, trebuie să recunosc deschis, că sper din tot sufletul ca astfel de gesturi din partea copiilor să anunțe compatrioților o generație care nu va asculta ordine fără să le discute, care nu va accepta ierarhii fără să le conteste, care va vota altfel decât contra mici și bere.

O convalescență neregulamentară

Dar să revenim la microuniversul personal. După câteva zile de gândire prilejuite din plin de enteroviroza luată de la fiica mea, am tras concluzia definitivă că libertatea copilului ne aduce numai avantaje. Și ei, și restului familiei. Cum spuneam, copila mi-a dus acasă de prin parc o enteroviroză furioasă. Oricine a avut o minimă toxiinfecție alimentară știe cât de paralizante sunt problemele gastrointestinale. La noi au venit cu tot tacâmul: vărsături și diaree, temperatură și apatie în cel mai canicular moment al anului. Spre disperarea bunicii venite în ajutorul părinților nedormiți de trei zile, cât au stat la capul copilului cu teama de a nu vărsa în somn, copila mea a ales să nu își petreacă convalescența regulamentar la pat. Nu, domnule, ea a preferat să zacă după-amiezi întregi întinsă pe parchet sau pe gresie cu fața în jos. Evident că acest comportament ieșit din tipare a iscat, pe fond de oboseală, discuții destul de aprinse în casă. Bunica insista pe lângă copil să meargă în pat, nu cumva să răcească la 40º C la umbră dacă stă întinsă pe jos. La reacția mea iritată și argumentul că n-are cum să răcească, bunica a mai încercat de câteva ori să o mute în pat, justificând că nu e normal să las copilul așa întins pe jos.

Normal-nenormal, am sfârșit prin a accepta cu toții această toană, după care stăteam și o contemplam în timp ce eventual mâncam în jurul mesei din bucătărie, iar ea bolea pe gresia răcoroasă. „I-o face bine, mamă”, a zis bunica cu o ultimă încercare de a înțelege comportamentul de cățeluș al nepoată-sii. Și, ce credeți? Chiar îi făcea bine! Știu pentru că în momentul în care s-au ameliorat simptomele la ea, m-a luat pe mine. Din plin! Așa că mi-am petrecut următoarele două zile întinsă cu fața în jos pe parchet, minunându-mă de cât de bine îmi face masajul delicat pe care respirația îl prilejuiește abdomenului presat de o suprafață dură și răcoroasă. Momentele acestea au fost concurate numai de compasiunea cu care ghemul meu de om venea și se întindea solidar lângă mine, sau se oferea să îmi maseze burta cu ulei de arbore de ceai îndoit cu ulei de măsline, așa cum o masasem eu pe ea cu numai două zile în urmă.

Revenită din iadul enterovirozei, nu pot decât să mă felicit pentru libertatea cu care îmi cresc fiica și care îmi permite să învăț asemenea tips&tricks de la ea. N-aveți decât să încercați data viitoare când vă luptați cu entero-crocobauri. Dar, vă rog, nu vă forțați copiii să stea pe jos, dacă lor nu le place.

 

Vive la liberté!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa