Mami, nu-i așa că tu n-o să mori niciodată?

despre moarte

Această întrebare îl chinuie, de câteva zile, pe băiețelul meu. Revine cu ea, mereu, indiferent ce i-aș răspunde. Dar niciodată e un cuvânt prea mare și prea serios.

Nu e o întrebare deloc ușoară, mai ales venită din partea propriului copil, iar atunci când este pusă insistent, aproape cu lacrimi în ochi, nu e ușor să răspunzi.

Politica mea ca părinte este să nu-l mint niciodată, cu nimic. Când eram mică, uram cel mai mult să fiu „păcălită” de adulți, iar ei o făceau atât de des, indiferent dacă era un subiect serios sau nu. Așa că e de înțeles de ce vreau să-i spun adevărul, să încerc să-i ofer mereu o explicație. Într-adevăr, îmi este puțin mai greu când vine vorba despre Moș Crăciun pentru că n-aș vrea să-i răpesc magia acestei sărbători, mai ales că îi place atât de mult, însă în câteva ocazii, pentru că insista să primească explicații legate de cum ajunge Moșul în casă la noi, eram aproape să-i spun adevărul. Mi-am zis însă că încă nu-i momentul, că e bine să mai aștept.

Prima dată când m-a întrebat despre moarte, eram pregătită să-i spun adevărul

Cu mine n-a avut nimeni, vreodată, o astfel de discuție și poate mi-ar fi prins bine. Am aflat ce e moartea atunci când a murit bunicul meu, subit, călcat de tren. Am și acum în minte imaginea lui în coșciug, vânăt, tăiat și atât de palid. Îmi amintesc și fața bunicii mele, plânsă, tot timpul cu privirea în altă parte, incapabilă să vorbească cu cineva. Apoi toată agitația din jurul ritualurilor de înmormântare: prosoapele, lumânările, coliva… Nu-mi amintesc să fi avut cineva grijă de mine în timpul ăsta, e drept, aveam 9 ani, dar oare asta însemna că eram mare? Umblam nestingherită pe lângă sicriu și auzeam toate conversațiile babelor venite la priveghi, despre strigoi, argint viu, farmece, blesteme… La înmormântarea bunicii mele, 10 ani mai târziu, am refuzat s-o văd în sicriu, fugind la București, cu scuza că am examene la facultate.

Iată că am ajuns adult și pentru mine moartea a rămas un episod traumatizant

Știu că e inevitabilă și că provoacă un ocean de suferințe celor care rămân în urmă, dar nu ar trebui să fie atât de adânc, depășind granițele despresiei. Asta încerc să-i spun și fiului meu, chiar dacă are 6 ani. Până nu demult obișnuia să vorbească așa de lejer despre moarte, întâlnind-o la fiecare joc video, până într-o zi când a luat-o în serios. L-am întrebat ce știe el despre asta și mi-a spus că a văzut un om care era „pus sub pământ”. M-a întrebat cum mai iese de acolo, dar i-am spus că nu mai poate, că omul a murit și totul s-a terminat pentru el, nu mai are viață.

Vreau să nu fie speriat de moarte, ca mine. Vreau ca atunci când i se întâmplă cuiva drag, s-o accepte și să meargă mai departe, pentru binele lui. Oricum, și dacă plângi până ți se rupe sufletul, cum ai putea schimba ceva?

Eu vreau să am acea discuție cu el pe care adulții din familia mea n-au avut curaj s-o aibă. Și am început-o. I-am zis, simplu și la obiect, că e normal ca oamenii să moară. „Și tu, mami?”. „Da”, răspundeam eu ferm. „Și tati?”. „Da”. „Și eu?”. „Da”, i-am repetat. „De ce murim?”. „Păi fie îmbătrânim, fie pățim un accident sau ne îmbolnăvim”. Discuția a fost mai lungă de atât, cu explicații și tot felul de întrebări. Eram mândră de mine că am făcut asta. Dar apoi, a doua zi, când copilul meu m-a întrebat, din nou, același lucru, cu lacrimi în ochi, n-am mai știut ce să fac.

N-am avut tăria să-i mai răspund cu „da” când m-a strâns în brațe tare și mă întreba întruna: „Mami, nu-i așa că tu n-o să mori niciodată?”. Degeaba am încercat să-i spun că o mor mai târziu, când o să fiu bătrână (ce minciună!) sau că o să fiu atentă cum o să traversez strada, să nu mă calce vreo mașină… Copilul meu era chinuit de această întrebare și nu-l mai lua somnul din cauza ei așa că am cedat. „Mor alți oameni, nu-i așa? Nu noi! Nu tu, nu tati, nu eu!”, spunea întruna cu lacrimi în ochi, în timp ce eu îl țineam în brațe și-l aprobam. „Mami, nu-i așa că tu n-o să mori niciodată?”. „Niciodată”, i-am răspuns într-un final. „O minciună clară și tâmpită. Acum, cum mai repar asta?

Citește ”Cum să ne păstrăm copiii aproape” și află cum poți dezvolta o relație apropiată cu copilul tău și cum poți face față provocărilor adolescenței. Cartea este disponibilă AICI.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Foto: Guliver

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație