Petiţie împotriva traumatizării emoţionale a copiilor în spitale

petitie-spital-copii-totul-despre-mame

Copilul tău are dreptul să stea în braţele tale în timpul unor proceduri medicale de rutină, în loc să fie imobilizat de necunoscuţi!

„Stop traumatizării emoţionale a copiilor în spitale” – acesta este mesajul unei petiţii lansate de psihologul clujean Adela Moldovan, în luna octombrie 2015.

Adela Moldovan este psiholog, psihoterapeut specialist, doctor în psihologie şi mama a două fetiţe. Iar luna aceasta a lansat o petiţie prin care solicită ca părintele să fie lăsat să stea alături de copil în timpul unor proceduri medicale de rutină, cum ar fi recoltarea de sânge sau montarea unei branule. Petiţia vine în contextul în care, de foarte multe ori, părinţilor li se cere să iasă din sala de tratament iar copilul este imobilizat cu forţa de personalul medical în timpul acestor proceduri.

Am rugat-o pe Adela Moldovan să ne spună ce efecte are asupra copiilor această separare forţată de părinţi.

TOTUL DESPRE MAME: Adela, de unde a apărut ideea acestei petiţii? În urma unei experienţe personale sau a unor cazuri întâlnite la cabinetul tău?

ADELA MOLDOVAN: Ambele. Am avut de-a lungul anilor părinţi care au venit la mine deoarece copiii lor sufereau de cazuri grave de anxietate de separare, în urma unei experienţe medicale mai puţin… norocoase, ca să-i spun aşa. Deci ştiam de problemele din sistemul medical. Dar în vara acestui an am ajuns şi eu la Urgenţe cu fetiţa cea mică. Şi acolo am experimentat pe propria piele ceea ce ştiam din alte surse. Că în momentul în care copilului trebuie să i se pună o branulă, părintele este rugat să iasă din sală. Pentru că în felul acesta, chipurile, copilul ar fi mai cooperant. Fetiţa mea avea 1 an şi 3 luni pe atunci, deci era oricum în plină anxietate de separare. Iar o echipă formată din trei oameni îmi cerea să-mi las copilul pe mâna lor, pentru a fi imobilizată cu forţa, pentru că aşa e protocolul. Când le-am spus că nu voi face asta (şi le-am explicat şi de ce), mi-au răspuns că în acest caz nu-i vor pune branula, deci nu-i vor oferi tratamentul de urgenţă. Până la urmă m-au lăsat totuşi să rămân cu ea. Ceea ce nu a însemnat că micuţa nu a plâns, pentru că nu despre asta e vorba. Dar una e să plângă cu mama lângă ea şi alta e să plângă în timp ce e imobilizată de nişte necunoscuţi, iar mama nu e nicăieri.

Ulterior, gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat, mi-am dat seama că acest protocol invocat de ei, dacă într-adevăr există, este în detrimentul copilului. Studiile ştiinţifice arată că este mult mai bine să laşi părintele să stea cu copilul în timpul acestor proceduri medicale de rutină. Şi pe moment, deoarece copilul este mai liniştit şi mai cooperant, dar şi pe termen lung, pentru a se evita traumatizarea copilului şi transformarea lui pe viitor într-un pacient necooperant.

TOTUL DESPRE MAME: Ai găsit în legislaţia noastră ceva care să susţină acest protocol?

ADELA MOLDOVAN: Nu, chiar dimpotrivă. Legea Drepturilor Pacientului prevede la articolul 32, printre altele, că pacientul poate beneficia de sprijinul familiei pe tot parcursul îngrijirilor medicale. Deci nu ştiu pe ce se bazează acest protocol, întâlnit nu doar în Cluj, ci în spitalele din toată ţara. Dar îmi doresc foarte mult ca medicii să nu-i mai vadă pe copii doar ca pe nişte organe, ci să ia în calcul şi emoţiile lor.

Am prieteni medici, ştiu ce neajunsuri sunt în sistem, ştiu că sunt supraîncărcaţi. Dar nu cred că a ţine cont de sentimentele pacientului, că a vorbi puţin altfel cu el – fie el adult, dar mai ales copil, deci nu cred că aceste lucruri ar necesita o pregătire atât de complexă. Nu e nevoie de un masterat în psihologie. Cred că pur şi simplu câteva materiale informative ar fi suficiente. Şi nu cred că în timpul unui act medical le-ar lua atât de mult timp dacă ar explica ceea ce fac, dacă l-ar linişti pe copil. Până la urmă, exact din considerente de lipsă de personal, ar fi mult mai util ca părintele să fie prezent, să poată linişti copilul, în loc să fie nevoie de prezenţa altor câteva persoane pentru a-l imobiliza.

TOTUL DESPRE MAME: Dar medicii susţin că unii părinţi se sperie de sânge şi leşină, alţii se enervează şi sunt agresivi cu personalul medical. Ce faci cu ei?

ADELA MOLDOVAN: În acest caz este normal să-i scoţi din sală. Dar hai să nu impunem tuturor părintilor să îşi lase copiii singuri doar pentru că unii, puţini, nu se descurcă sau sunt agresivi. Spuneam că ar fi nevoie ca personalul medical să înveţe să comunice cu pacienţii. La fel ar trebui educaţi şi părinţii asupra conduitei corecte când sunt la medic cu copilul, astfel încât prezenţa lor lângă copil să fie un beneficiu atât pentru copil, cât şi pentru cadrele medicale. Rolul nostru ca părinţi în sală nu este să urmărim dacă medicul sau asistenta îşi face bine treaba, ar fi absurd. Ei sunt profesioniştii la care venim tocmai pentru că noi nu ştim ce trebuie făcut. Rolul nostru nu este să agasăm personalul medical în timpul procedurilor medicale. Ci să fim alături de copilul nostru, să îl ţinem de mânuţă, să îi distragem atenţia cu ceva plăcut, astfel încât medicii şi asistentele să îşi poată face treaba iar copilul să se simtă în siguranţă.

TOTUL DESPRE MAME: Ce se întâmplă cu un copil imobilizat cu forţa de străini, în timpul unei proceduri medicale?

ADELA MOLDOVAN: Când mergi cu copilul la Urgenţe, mergi pentru că nu se simte bine, deci e din start supărat, speriat şi are o rezistenţă scăzută la frustrare, pentru că nu înţelege ceea ce i se întâmplă. Iar când părintele iese din sala de tratament, copilul interpretează acest lucru ca un abandon. Trauma separării este întotdeauna mai mare decât cea dată de actul medical. Iar această traumă poate rămâne întipărită pe creier indiferent de vârsta copilului. Spaima rămâne şi se poate transforma în anxietate de separare, chiar şi la vârste de 3, 5 sau 7 ani. Am avut la cabinet copii care, în urma unor experienţe medicale traumatizante, nu au mai vrut să se despartă de părinţi, nu mai puteau sta departe de ei nici cât să meargă la grădiniţă sau la şcoală. Sau copii care au început din nou să urineze noaptea în pat, deşi acest lucru nu mai era de mult o problemă. La maturitate, această traumă se poate manifesta printr-o frică iraţională de ace, de locurile cu lumină puternică, de ceva ce aduce aminte de situaţia de atunci.

TOTUL DESPRE MAME: Cum poate fi de ajutor părintele în timpul unei proceduri medicale?

ADELA MOLDOVAN: Un copil speriat e un copil isteric, care se zbate şi trebuie ţinut cu forţa chiar şi înainte de a i se face ceva. Acelaşi copil, dacă este ţinut în braţe sau de mână de o persoană apropiată, este mai calm, deşi îi este frică. Adultul îi poate distrage copilului atenţia cu ceva: o poveste, un filmuleţ, un joc, nişte poze. Iar astfel se poate evita imobilizarea copiilor şi aplicarea forţată a tratamentului.

TOTUL DESPRE MAME: Din păcate, multe mame se vor simţi acum vinovate pentru că şi-au lăsat copiii singuri în sala de tratament.

ADELA MOLDOVAN: Dar nu au de ce! Sunt situaţii în care chiar nu poţi reacţiona altfel. Până la urmă, ai de ales între instinctul care-ţi dictează să rămâi lângă copil şi teama că puiul tău nu va primi tratamentul necesar decât dacă ieşi din sală. Deci ieşi, ai face orice ca micuţul să se facă bine. Dar dacă medicii nu ar mai condiţiona tratamentul de ieşirea părintelui din sală, trauma ar fi evitată şi toată lumea ar avea de câştigat.

TOTUL DESPRE MAME: Ce se va întâmpla mai departe cu petiţia?

ADELA MOLDOVAN: Strângerea de semnături continuă până la sfârşitul acestei luni. Apoi voi solicita un punct de vedere oficial Colegiului Medicilor şi Ordinului Asistenţilor, pentru a vedea dacă există un temei legal şi o bază ştiinţifică a acestei practici uniformizate de interzicere a prezenţei părinţilor în timpul tratamentelor medicale de rutină. Dacă acestea nu există, voi face tot ce-mi stă în putere pentru ca părinţii să afle că e dreptul lor şi a copiilor de a sta împreună în timpul unei proceduri medicale uşoare. Dacă totuşi există un temei legal, probabil că următorul pas va fi o propunere legislativă care să schimbe lucrurile.

Poveste de groază

Iată mărturia unei mame care s-a lovit de protocolul de la UPU, mărturie trimisă Adelei Moldovan.

„La UPU ne-a primit o doctoriţă nu foarte amabilă. Eu, auzind multe lucruri despre personalul de la Urgenţă (bune şi rele), îmi propusesem să fiu foarte răbdătoare şi amabilă. Pentru copilul meu. Doctoriţa ştia că urmează să i se instaleze branula pentru analize de sânge şi hidratare. M-a informat de acest fapt, spunându-mi că va trebui să aştept afară. Am rugat-o frumos să mă lase să stau la instalarea branulei (băiatul meu era foarte speriat în mediul acela nou, îi era somn, îi era rău şi avea nevoie să îl ţin în braţe). I-am spus doctoriţei că ştiu care este regulamentul şi că nu mi se pare în regulă, i-am spus că sunt stăpână pe mine, aşa că doresc să fiu de faţă pentru a simplifica lucrurile pentru toată lumea. Mi-a spus că, în aceste condiţii, pot să plec pe proprie răspundere. M-am conformat regulamentului (tot pentru copilul meu, credeam) şi am ieşit afară, sperând să se termine repede, iar baiatul meu să nu aibă de suferit prea mult. I-am explicat puiului meu că mami iese puţin afara şi m-am îndepărtat. A început să plângă, iar când s-a apropiat echipa de instalare a branulei (trei persoane) care l-au imobilizat, a început să urle. A urlat mult, cred că 10-15 minute în continuu. Pot spune cu mâna pe inimă că şi acum, când relatez întâmplarea, sunt afectată şi mă pufnesc lacrimile. Baiatul meu urla după mine, ştiam că în momentele acelea are extrem de mare nevoie să îi fiu aproape. Pot spune asta pentru că dupa ce am intrat (după instalarea branulei), copilul meu era alb la faţă, tremura şi respira ciudat. Nici nu mai avea putere să plângă (după stările de vomă, nesomn), efectiv l-am luat în brate şi a adormit în 30 de secunde, tremurând. După 2-3 ore am ales să fim transferaţi la alt spital. Acolo a stat la perfuzie o zi, iar eu am stat non-stop lângă el. A fost nevoie de câteva zile ca să treacă peste întâmplare; dacă ma îndepărtam de el în acele zile, plângea”.

Petiţia poate fi semnată aici.

 

Citește și:
Violența din maternităţi
O mamă a ieşit din comă când şi-a auzit bebeluşul plângând
Cum îţi pregăteşti copilul pentru operaţie
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație