Psiholog Flori-Ana Buzilă despre bullying: ”Niciun copil nu agresează dacă el însuşi nu e rănit la rândul lui”

Bullying – un subiect din ce în ce mai discutat pentru că, din păcate, fenomenul este din ce în ce mai frecvent. Ce facem, ce ar trebui să facem, cum depistăm problemele copiilor și cum îi ajutăm sunt lucrurile pe care orice părinte ar trebui să le știe. Am stat de vorbă cu Flori-Ana Buzila (Andronache), consilier psihologic principal si psihoterapeut practicant autonom, coordonator Departament Anti-Mobbing/Bullying.

TDM: O îmbrățișare cu forța, o glumă la început ”inofensivă” și apoi excludere și violență fizică. Are bullyingul grade de comparație?

Flori-Ana Buzilă: Bullyingul reprezintă un stil agresiv de interacţiune, una dintre cele mai puternice forme de violenţă fizică şi psihică ce se poate exercita asupra unui copil. Într-adevăr, se porneşte de la o joacă însă, în adevăratele cazuri de bullying, jocul devine unul periculos pentru că ajunge să afecteze sănătatea fizică şi psihică a celor implicaţi. Copilul –victimă va simţi neputinţă, frică, vulnerabilitate fără protecţie, deci îşi percepe capacităţile de apărare ca fiind depăşite într-o situaţie în care îi este ameninţată starea de bine psiho-fizică şi relaţională.

TDM: Copilul agresor este puternic pur și simplu sau este un ”suflet” rănit?

Flori-Ana Buzilă: Da, am descoperit de multe ori ”suflete” rănite în spatele comportamentelor agresive. Cu cât rana era mai mare, cu atât comportamentul violent era mai puternic. De exemplu, de la insatisfacţia/nemulţumirea, frustrarea de a nu primi atenţia din partea părinţilor, recunoaşterea calităţilor personale, până la suferinţa provocată de bătaie sau pierderea un părinte prin divorţ/deces ori plecare la muncă în străinătate.

TDM: Noi, părinții, intervenim când copilul semnalizează că ceva nu este în regulă sau îl lăsăm să se descurce?

Flori-Ana Buzilă: Este de datoria fiecărui părinte să asigure sănătatea fizică şi psihică a copilului său. În cazurile de violenţă de orice tip, cu atât mai mult atunci când copilul cere ajutorul, dar chiar şi când nu o (poate) face, părintele trebuie să intervină potrivit. Cum? Cu acordul copilului şi bazându-se pe o strategie care implică inclusiv a-l ajuta pe copil să se descurce singur. Intervenim potrivit atunci când:

  • demonstrăm tact, o facem cu acordul / permisiunea copilului.

Apare de multe ori fenomenul de tăinuire a agresiunii. Mulţi copii se tem să recunoască că au fost agresaţi într-un fel sau altul sau le e ruşine să spună că au fost abuzaţi. Motivele sunt diverse: de la a nu fi considerat pârâciosul clasei, până la frica de repercusiuni şi mai mari ori speranţa că totuşi poate vor înceta. De aceea, e nevoie ca orice intervenţie în acest sens să aducă încredere copilului că apare o soluţie, un relativ confort şi siguranţă că ceea ce facem nu îl pune într-un pericol şi mai mare.

  • să avem o strategie şi să nu reacţiona întâmplător, conform impulsului de moment.
  • să-l ajuta pe copil să se descurce singur.

TDM: Bullyingul este specific adolescenților și preadolescenților sau apare și la copiii mai mici?

Flori-Ana Buzilă: Din păcate, incidenţa bullyingului este din ce în ce mai mare şi de la vârste din ce în ce mai mici. Este adevărat că diferă formele în care apare în funcţie de vârstă şi sex, dar el este prezent încă de la vârsta preşcolarităţii.

TDM: Este bullyingul o traumă pentru cei care trec prin așa ceva?

Flori-Ana Buzilă: Poate deveni o experienţă traumatică în funcţie de severitatea actelor de violenţă şi de durata în timp a lor. Sunt mulţi factori de risc a căror prezenţă favorizează apariţia traumei psihice, dar există şi factori de protecţie de care putem ţine cont astfel încât să prevenim traumatizarea psihică a elevilor.

TDM: Cum îl putem ajuta, concret, sa facă față?

Flori-Ana Buzilă: Aici voi nuanţa răspunsul în funcţie de stadiul de evoluţie a lucrurilor:

În faza pretraumatică: Dezvoltarea capacităţilor copilului de a face faţă, de a răspunde asertiv şi nonconflictual la provocare.

În plină fază de traumatizare: Când încercările sale de a face faţă au fost sortite eşecului, e necesară acţionarea imediată şi implicarea adulţilor în soluţionarea situaţiei conflictuale.

În faza posttraumatică: Când starea sa psiho-fizică şi relaţională s-a înrăutaţit, vorbim de combaterea efectelor – intervenţia psihoterapeutică (uneori şi medicamentoasă) este nu numai benefică, dar şi obligatorie.

Pentru a putea rezolva “din faşă” situaţia, e nevoie să-i creştem stima de sine şi încrederea în sine, alături de următoarele recomandări concrete: să-l sfătuim, dacă poate, să ignore agresorul, să folosească umorul şi autoironia, să-şi construiască propriul grup de prieteni, să ceară ajutor potrivit atunci când nu se poate descurca singur, să vorbească despre ce i se întâmplă.

TDM: Ce facem dacă avem un copil-agresor, cum procedăm?

Flori-Ana Buzilă: În primul rând, să nu îl numim agresor. Cum spuneam şi anterior, îi arătăm că el este un copil bun, însă comportamentul său e greşit. Încercăm să îi dezvoltăm empatía şi să îl invităm să privească lucrurile şi din perspectiva celuilalt, să priceapă care sunt efectele acţiunilor lui. Apoi verificăm în ce măsură el îşi doreşte să obţină acest lucru, dacă răspunsul este unul afirmativ, la modul că “da, vreau să sufere”. Ne vom uita împreună la motivele pentru care îşi doreşte acest lucru. Ce nevoi îşi împlineşte el prin suferinţa celuilalt.

De cele mai multe ori, vom găsi nevoia de atenţie, popularitate, putere, distracţie, răzbunare etc. Următoarea provocare este să ne motivăm copilul să caute alte căi de satisfacere a acestor nevoi, nu prin suferinţa altei persoane. Iar rolul nostru, al părinţilor este extrem de important aici. Niciun copil nu agresează dacă el însuşi nu e rănit la rândul lui în alt plan, poate cu alte personaje.

Intră în conversație