Rolul naşilor

Într-o duminică, pe la prânz, eram în maşină şi, tot căutând posturi de radio în maşină, am dat peste ceva ce semăna a preaching. Era exact tipul ăla de predică ţinut de la înălţimea unui pupitru religios, în spatele unui microfon cucernic, însă într-un limbaj destul de laic, aşa cum vedem în unele filme americane (neavând altă comparaţie la îndemână).

Pe înţelesul tuturor şi cu un vocabular cât se poate de contemporan, se vorbea despre ritualul botezului la creştini şi rolul naşilor în viaţa finului. Nu sunt foarte evlavioasă, am o relaţie destul de personală cu religia şi în care nu simt nevoia unor medieri, însă trebuie să recunosc că bucata de predică ascultată la radio m-a captivat. Nu doar stilul „prietenos” în care erau transmise nişte informaţii destul de arhaice, ci şi informaţia în sine pentru că mă viza, fiind şi eu de anul trecut naşa unui băieţel adorabil.

Astfel am aflat că naşul nu este doar un purtător al copilului în biserică, ci îndeplineşte sau ar trebui să îndeplinească un rol foarte important în viaţa viitorului individ. El nu este doar călăuza copilului care se botează, „exprimând în numele lui lepădarea de satana şi împreunarea cu Hristos”, ci în momentul în care primeşte copilul în braţe după baia botezului, primeşte de fapt un fiu spiritual, şi, aşa cum „părinţii trupeşti îl nasc la viaţa fizică, la fel naşii îl nasc la viaţa spirituală”.

 

Pe vremuri se desemna o persoană de acelaşi sex cu copilul pentru a-l primi în braţe după ce era scos din cristelniţă, iar mamele nu participau la slujbă, ci ele încredinţau nou-născutul păgân naşului, urmând ca după slujba de botez acesta să-l înapoieze creştin, depunându-l în pragul casei. Ceea ce nu ştiusem era faptul că tocmai ţinerea pruncului în braţe în timpul slujbei creează rudenie spirituală, iar părinţii spirituali au obligaţia să se îngrijească de evoluţia sufletească şi morală a viitorului om. De aceea, e important cum se aleg naşii. Ei trebuie să fie persoane mature şi responsabile, preferabil un cuplu armonios, care trăieşte în pace şi înţelegere, oameni în mâinile cărora părinţii şi-ar încredinţa copiii în cazul în care ei ar păţi ceva. Părinţii trebuie să aleagă oameni cu „viaţă curată”, nu numai pe cei „cu stare” şi faimă, oameni „cu viaţă bisericească” care să îşi asume responsabilitatea pentru credinţa finului. Prima şi cea mai importantă datorie a fiecărui naş este rugăciunea pentru finul său de botez, ca o manifestare a dragostei, pomenirea zilnică în rugăciune a numelui celui pentru care el a devenit la fel de important ca un părinte. Apoi, tot naşul are datoria de a vorbi copilului despre Dumnezeu, care este în toate şi îl veghează, deschizându-i lumea credinţei. Şi, chiar dacă din varii motive naşul şi finul nu au o legătură permanentă, conexiunea spirituală care s-a creat între ei la botez se va păstra şi menţine chiar şi la distanţă, prin puterea magică a rugăciunii.

 

Cum postul de radio nu s-a mai prins de la un punct încolo, nu am mai ascultat restul transmisiunii şi am rămas meditând la propriile mele experienţe legate de slujbele de botez la care am participat, experienţe amestecate, mai mult amare decât dulci. În afară de două-trei excepţii, când slujba a decurs frumos, calm şi cald, înţelegând cu toţii de ce ne aflăm acolo, cu tristeţe spun că majoritatea evenimentelor au fost umbrite ori de pretenţiile financiare neaşteptate ale preotului la finalul ceremoniei, ori de nerespectarea acordului prealabil dintre acesta şi părinţi în ceea ce priveşte imersiunea totală în cristelniţă a copilului foarte mare (şi aşa cum avea să se demonstreze la slujbă, foarte greu de manevrat), ori de efectuarea pe repede înainte a slujbei, bolborosirea fără înţeles a cuvintelor sfinte şi atitudinea preeminentă în mustrarea unor şovăieli sau „greşeli” ale participanţilor din cauza lipsei de experienţă, şi exemplele pot continua. Nu vreau să generalizez, însă am trecut personal prin aceste experienţe luate împreună sau separat şi toate au fost reale.

 

Mi-ar plăcea să rămân întotdeauna cu un sentiment luminos după o slujbă de botez, aşa cum am rămas după discursul ascultat la radio într-o duminică oarecare (fără ca măcar să ştiu cărui cult îi aparţinea preotul care vorbise). În sufletul meu s-a confirmat ca fiind perfect justificată legătura invizibilă pe care o simt cu finul meu, faptul că atât el cât şi părinţii lui nu au intrat întâmplător în viaţa noastră ci printr-un dar al divinităţii, iar viitorul cu siguranţă va şti să ne arate o cale pe care să reuşim să mergem, acompaniindu-ne, până la capăt.

 

Ţie cât de important ţi se pare botezul? Ce relaţie ar trebui să existe între naşi şi fin?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație