Serbare sau petrecere?

Despre copii fericiți și fără serbare

Anul acesta, la clasa lui fii-miu, n-a fost serbare. Copiii n-au avut de învățat poezii, noi n-am avut de pregătit costume. V-ați spune că poate a fost un final de clasa a doua care nu a lăsat nicio amintire în mințile lor. 

Și cât v-ați înșela de tare! Pentru că, în loc de serbare, am făcut o ditamai petrecerea la un loc de joacă în aer liber, cu cățărat în pomi, grătar și diplome acordate de doamna învățătoare pe iarbă și asezonate cu un pupic. Pentru fiecare copil.

Cum e la serbare?

N-am fost niciodată un mare fan al serbărilor școlare. Nici la 7, nici la 37 de ani. La 7, mă gâtuiau emoțiile, mă strângeau codițele cu pampoane grele, îmi tremurau genunchii și eram ferm convinsă că n-o să-mi amintesc poeziile. Cu chiu, cu vai, am scos-o la capăt de fiecare dată, dar era o corvoadă de care abia așteptam să scăpăm cu toții.

Mai haioase au fost serbările dintr-a cincea încolo. Aveam un diriginte foarte comunist și cam bețiv, care organiza un soi de brigăzi moraliste în cadrul cărora ne distram maxim pentru că nu-și amintea el însuși replicile, așa că ne puteam desfăta cu improvizații și glume ad-hoc. La 37 de ani, nu-mi plac serbările pentru că, practic, stai două ore (în cazurile fericite) și te uiți la 30 și ceva de copii transpirați, înghesuiți pe o scenă improvizată, îmbrăcați în hainele lor bune, care se mută de pe un picior pe altul și așteaptă cu frică momentul personal de glorie. Sau umilință. Pentru că unii, cei foarte emotivi, se albesc la față când ies înaintea părinților și frica îi paralizează, pur și simplu.

Singura diferență între serbările de azi și cele de acum 30 de ani rămâne tematica. Pe atunci, erau ode dedicate cuplului Ceaușescu. Acum, sunt ode aduse sistemului de învățământ, școlii și importanței hărniciei. Să-mi fie cu iertare, dar n-am auzit copii care să stea de vorbă între ei, firesc, nici despre clasa politică, nici despre sentimentul înalțător pe care ți-l dă cunoașterea. Vorbesc mai mult despre vacanță, despre jocuri, despre alți copii sau despre cum se poate face un pistol cu apă mai eficient.

Pentru cine se fac serbările?

Se naște, firesc, întrebarea: pentru cine se fac serbările? Pentru copii? Hmmm… Am îndoieli că serbarea este momentul lor preferat din an. Pentru părinți? Aș zice că părintele își iubește copilul la fel de tare și cu și fără poezia și cântecele pe care i le recită/cântă. Și cine poate spune, cu mâna pe inimă, că se bucură foarte tare de spectacolul plin de stres pe care copiii îl dau vrând, nevrând?Atunci, poate, pentru CV-ul dascălului? Poate că da, e ca o încununare a efortului depus peste an sau este, chiar, o activitate de bifat în sarcinile sale? Asta pot înțelege.

Iar educatorii sau învățătorii cu har pot da o turnură frumoasă momentului în sine, dacă reușesc să nu pună accentul atât de mult pe momentele artistico-școlărești. Dacă personalizează rolurile și au grijă ca matematicianul afon să nu aibă de cântat, ca durduliul clasei să nu primească rolul ursului (motiv numai bun de ridiculizări suplimentare), ca fetița cu real talent la dans să danseze, nu să recite- dacă asta o face fericită. Secretul unei serbări reușite este să îi dai Cezarului ce-i al Cezarului.

Ce-i al Cezarului și al tuturor?

Al Cezarului și al tuturor copiilor este cheful de joacă și de socializare. Exact ce au primit ai noștri, anul ăsta. Ba chiar și noi, părinții, ne-am distrat incomparabil mai bine la un grătar la iarbă verde, ba chiar și la o bere. Mult mai bine decât dacă am fi stat claie peste grămadă, în clasă, privind copiii cum își rod unghiile de emoții și stres. Am stat de povești inclusiv cu doamna învățătoare și despre copii, și despre ce îi așteaptă la anul, dar și despre muzică sau vacanțe sau probleme gospodărești. Ne-am luat rămas bun unii de la alții cu drag, cu zâmbetul pe buze, iar de copiii răspândiți pe trasee de cățărat prin pomi am avut grijă cu toții, ca o mare familie. Așa cum ar trebui să funcționeze, de fapt, clasele din care fac parte copiii și învățătoarea, plus noi, părinții, în rol secundar. S-au emoționat oricum, dar într-un sens frumos, când și-au primit fiecare diploma de absolvire de la doamna, plus un pupic.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație