Povestea Elenei și ordinul de protecție care a salvat-o de soțul abuzator

Până în 2012, victimele care plecau dintr-o relație abuzivă n-aveau mijloace legale de a ține agresorul la distanță. Ordinul de protecție, încă perfectibil, a schimbat totuși ceva.

De la începutul verii, Elena locuiește într-o cameră cât debaraua apartamentului unde a stat vreme de 11 ani, cu socrii şi cu Victor, tatăl copilului ei. Aici are o canapea extensibilă, trei dulapuri suspendate, o masă cu un televizor mic, o chiuvetă și un aragaz. Simte însă că e locul ei și tot ce-și mai dorește e să câștige custodia copilului de nouă ani care încă locuiește cu tatăl. Până în decembrie, conform ordinului de protecție pe care l-a obținut în instanţă, Victor nu are voie să se apropie la mai puțin de 200 de metri de ea şi asta o linişteşte.

Elena are 30 de ani și nu-și amintește când Victor a lovit-o prima oară. S-a întâmplat de atât de multe ori încât n-a ținut socoteala. Nu i se părea atât de grav că arunca cu ouăle ochiuri pe pereți dacă erau prea moi sau prea tari, sau că o lua la palme dacă nu-i spăla și nu-i călca o pereche de pantaloni în două minute.

Grav a fost acum cinci ani, când Victor i-a dat un pumn în tâmplă. Și-a pierdut cunoștința și socrii au trezit-o cu spirt la nas. A doua zi, Elena și-a luat concediu de la firma de salubritate stradală unde lucra, ca să nu-i vadă nimeni ochii vineți. A zăcut ca un melc, fără să poată să se mai miște. Când o vedea, Victor îi spunea „lasă că nu mori” și-i mai trăgea o înjurătură. Abia după două zile, când a văzut că nu se ridică, mama lui a sunat la Salvare şi Elena a fost internată la Spitalul Municipal. Medicii i-au explicat că muşchii i s-au contractat ca urmare a unui atac de panică, i-au pus perfuzii, apoi au chemat poliția.

Elena vedea poliţistul la uşa salonului şi nu ştia ce să facă. Pentru că Victor a plâns şi i-a promis că nu mai dă în ea și că nu se mai droghează, a declarat până la urmă că s-a lovit în tocul de la ușa balconului și i-a spus polițistului că nu vrea să depună plângere.

Se cunoscuseră la Urban, o firmă de curățenie stradală din Bucureşti, la care lucrau amândoi alături de mamele lor. Elena avea 15 ani şi venea dintr-o familie de romi cu cinci copii, crescuți de bunica de la ţară şi de mama. Renunţase la școală după clasa a VIII-a pentru că nu se descurcau cu banii, dar şi pentru că îi era rușine de colegii care râdeau că împărțea caietele ca să-i ajungă la două materii. Nu mai avusese niciodată un prieten, iar Victor, un puști de 17 ani, înalt și slab, o făcea să râdă. El venea dintr-o familie cu studii medii şi superioare, dar renunțase la liceu. Voia să fie doar ei doi mereu și nu ieșeau niciodată la plimbare, iar asta nu prea îi plăcea Elenei.

S-au tot despărțit și împăcat până când, la 19 ani, după ce au făcut sex, Victor i-a spus mamei Elenei că fata nu mai e virgină, că el vrea s-o ia de nevastă, dar ea dă bir cu fugiții. Elena nu voia să se mărite. Auzise zvonuri că Victor s-ar droga. Mama n-a suportat „rușinea” şi i-a spus: „Ai făcut-o, du-te, mărită-te. Aşa se face la noi.” Hotărâtă să nu mai vorbească niciodată cu mama, Elena s-a dus și, zece luni mai târziu, a rămas însărcinată.

La scurt timp după ce s-au mutat împreună, Victor a început să fure din casă și să spargă mașini ca să facă rost de bani de heroină. Fiul lor avea aproape un an când tatăl a fost închis pentru trei luni. Cu copilul într-o mână și geamantanul cu mezeluri, haine și sucuri pentru Victor în cealaltă, Elena străbătea săptămânal câmpul lung până la penitenciarul Jilava. Ca să se descurce cu banii, și-a mai luat o slujbă și, după curățenia stradală pe care o termina la prânz, se ducea și spăla scări de bloc.

Locuiau cu părinții lui într-un apartament cu trei camere din București și, când Victor o lovea sau o înjura, mama lui o consola: „Lasă că îți trece. Asta e viața când te măriți.” Îi spunea că trebuie să tragă pentru bărbatul ei dacă vrea să aibă o casă, deşi cei doi nu erau căsătoriţi legal.

Elena nu s-a gândit să-l părăsească după ce a început să o lovească şi să o înjure. Era hotărâtă să suporte ce credea că-și făcuse cu mâna ei. Aveau un copil; nu vedea cum ar putea să mai dea înapoi. N-a povestit nimănui prin ce trecea pentru că îi era rușine. Dacă Victor o auzea că vorbea cu familia la telefon, îi spunea: „În loc să ții cu bărbatul, ții cu familia ta de ţigani”, apoi o ameninţa că o goneşte şi-i ia copilul dacă-i mai sună. Se întâlnea cu mama şi cu surorile pe furiş, iar când o întrebau de ce nu îl ia și pe Victor cu ea, mințea că e obosit sau că are treabă.

În 2009, Elena și-a luat copilul, și-a amanetat lanțul și cerceii de aur și s-a mutat cu chirie într-o garsonieră. Trei săptămâni mai târziu, Victor a urmărit-o de la serviciu până acasă, i-a pus cuțitul la gât și a amenințat că o omoară și pe ea și pe copil dacă nu se întorc. Apoi a înghițit un pumn de pastile și, în câteva minute, a căzut pe podeaua garsonierei cu spume la gură. Elena a sunat la 112 și, în aceeași noapte, convinsă de socrii și de crizele lui Victor care amenința că omoară pe toată lumea dacă ea nu vine acasă, s-a întors.

*

Astăzi, la câteva luni de la despărțire, Elena înțelege de ce nu avea puterea să-l părăsească, dar atunci nu vedea nicio ieşire pentru că trăia „ca într-un cub” din care vedea doar ce voia Victor să vadă: „Te ameninţa în aşa fel încât singură te speriai şi ştiai că dacă eşti acolo, eşti cât de cât în siguranţă. Pe stradă, oriunde ai fi, n-ai ce siguranţă să ai.”

Cristina Horia, director executiv la Fundaţia Sensiblu, care oferă servicii de consiliere şi adăpostire pentru victimele violenţei în familie, spune că privind dintr-o situaţie confortabilă în care viaţa nu-ţi este ameninţată e greu să înţelegi ce a făcut-o pe Elena să rămână atâţia ani cu Victor. „Trăieşte în casă cu un agresor, viaţa ei este în pericol. Rutina ei este construită pentru a nu genera conflicte. Când iese din schemă, apare scenariul impredictibil, care o paralizează.” Pragul senzorial al unei victime se transformă, adaugă Mihaela Mangu, preşedintele Asociaţiei Anais. Cu cât stă mai mult în relaţia abuzivă, cu atât învaţă să îndure tot mai mult şi nu mai apreciază gravitatea violenţei la care este supusă aşa cum ar aprecia-o cineva care nu a experimentat-o personal niciodată.

În același an în care a încercat să se sinucidă, Victor a fost condamnat a treia oară pentru furt. Din penitenciar o teroriza pe Elena la telefon și-i spunea că, dacă încearcă să plece, ori evadează, ori pune pe cineva să o omoare. S-a întors acasă după un an și jumătate din cei trei pe care îi primise – eliberat condiționat pentru bună purtare.

A bătut-o din prima zi. Îl învățaseră colegii de penitenciar că orice femeie își găsește un amant când îi cade bărbatul la pușcărie.

Anul ăsta, înainte de Paște, Victor bănuia că o să-l părăsească pentru că îl amenințase că o să-i intre salariul și o să se mute cu chirie, așa că i-a furat cardul și buletinul și apoi a dat-o afară din casă. După Paște a sunat-o și a chemat-o să vadă copilul. Elena dormise la sora ei. De data asta era hotărâtă să-l părăsească, dar n-a putut să nu se ducă să-și vadă băiatul. De cum a ajuns acasă, Victor i-a dat o palmă puternică peste ureche. S-a trezit la spital cu dureri mari și a aflat că are timpanul spart. A fost operată de urgenţă, iar spitalul a trimis actele ei medicale către Institutul de Medicină Legală care i-a eliberat un certificat medico-legal. După externare, Elena s-a dus la secţia de poliţie şi a depus o plângere penală pentru lovire.

După ce a fost chemat la secție să dea declaraţii, Victor a încercat din nou să-şi convingă partenera să renunţe la plângere, ba promiţându-i că se schimbă, ba spunându-i că oricum n-o să i se întâmple nimic pentru „un capac”. Elena cocea de vreun an planul de a-l părăsi de tot; nu mai îndura. „Poţi să te schimbi cu adevărat că eu nu mai cedez”, i-a spus. „Vreau să plăteşti pentru ce mi-ai făcut. Că nu eşti tu Dumnezeu.”

*

Pentru că era speriată şi le-a povestit că, ultima oară când a plecat de acasă, bărbatul a venit după ea cu un cuţit, poliţiştii i-au explicat Elenei că trebuie să facă o cerere la judecătorie pentru a obţine un ordin de protecție. Numai aşa i se va putea interzice agresorului să se apropie de ea. Ei sunt limitaţi la plângerea pentru lovire şi trimiterea dosarului către procuror.

Nu auzise până atunci de acest instrument, dar a fost încrezătoare. A completat de mână formularul pe care i l-au dat poliţiştii (anexa de la finele legii violenţei în familie) şi a doua zi s-a dus la Judecătorie şi a depus cererea în care descria violenţa la care a fost supusă şi bifase măsurile pe care le solicita instanţei: obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime faţă de ea, de locuinţa ei, de locul de muncă, de școala unde își reluase studiile şi de locuinţa mamei; interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod; încredinţarea copilului minor.

Ordinul de protecție a fost introdus în legislație pentru a reduce situația de risc și a separa victima de agresor. Peste 50% dintre plângerile depuse în România pentru violenţă în familie sunt retrase şi numai 2% dintre ele ajung să fie constituite în dosare penale. Într-un studiu realizat în 2008 la comanda Institutului Naţional de Medicina Legală „Mina Minovici” se arată că pentru infracţiunea de lovire agresorul este cercetat în libertate, ceea ce poate supune victima la presiune pentru a-şi retrage plângerea şi în acelaşi timp la o situaţie de risc. Ordinul de protecţie este un instrument de tip preventiv cu efect imediat. Dincolo de impunerea păstrării unei distanţe faţă de victimă, un ordin de protecţie poate să implice, în funcţie de aprecierea instanţei, măsuri suplimentare pentru agresor, cum ar fi obligarea de a urma consiliere psihologică o anumită perioadă de timp, de a preda eventualele arme sau de a se înscrie într-un program de tratare a dependenţei.

Practicienii consultaţi de 11 ONG-uri care au monitorizat punerea în executare a ordinului în intervalul 2012-2013, susţin că, în general, victimele nu apelează la autorități în scopul pedepsirii agresorului, ci „în speranța de a-l îndepărta fie prin intimidare, fie prin măsura finală: pedeapsa privativă de libertate”.

Elena îl voia pe Victor departe de ea şi de copil, dar îşi dorea şi să fie pedepsit. Avea nevoie să i se spună oficial că nu a fost în regulă ce a trăit atâţia ani.

Introducerea ordinului de protecție în legea din România a implicat nouă ani de eforturi ale societăţii civile şi s-a întâmplat cu câteva zile înainte de crima din martie 2012 petrecută la coaforul Perla din Bucureşti, când un bărbat şi-a împuşcat mortal soţia şi pe o colegă de-ale ei, rănind alte şase persoane. Preşedintele Traian Băsescu a promulgat modificarea legii, de Ziua Femeii, la trei zile după crima de la Perla şi le-a spus jurnalistelor: „Nu o să mai fiţi bătute acasă de bărbaţi, dacă vă mai atinge cineva cu altceva decât cu o floare, să meargă la puşcărie”.

Elena şi-a depus cererea de ordin de protecţie pe 29 aprilie 2014. În primele zile era paralizată de frică la gândul că Victor o să vină după ea la rude. Prin nişte prieteni de familie a reuşit să se mute cu chirie într-o cameră din vila unei doamne, departe de zona unde locuise cu bărbatul. Muncea de dimineaţa până seara, ca să nu se mai gândească la probleme şi aştepta să poată să-şi ia copilul. La început de mai, Victor a sunat-o urlând că să-i aducă telefonul că vrea să-l vândă. A ameninţat-o că-i bate copilul dacă nu-l ascultă. Elena nu voia să facă greşeala de a se mai întoarce „acasă”. A sunat la poliţie să le spună că fiul ei e în pericol şi a aşteptat. După mai puţin de o oră, poliţia a ajuns la adresă, iar Victor şi mama lui au spus că nu s-a întâmplat nimic. Speriată, Elena s-a dus la secţia de poliţie să afle cum poate să-şi ia copilul de acolo. Un poliţist i-a dat un pliant al Asociaţiei Anais, a înregistrat o nouă plângere pentru violenţă în familie şi i-a spus că mai mult nu o poate ajuta. N-a dormit toată noaptea şi a doua zi s-a întâlnit cu socrul şi i-a dat telefonul, de frică să nu mai facă Victor scandal. Era un telefon ieftin, dar i-a părut rău pentru că avea multe SMS-uri în care bărbatul o înjura şi o ameninţa pe care se gândea că ar putea să le folosească la proces.

După ce a ieşit de la serviciu s-a dus la Asociaţia Anais, plânsă şi trasă la faţă. Consilierul juridic i-a explicat că e pe drumul cel bun cu cererea de ordin de protecţie şi a felicitat-o că s-a decurcat singură. După ce a luat salariul Elena şi-a luat alt telefon şi nu a mai luat legătura cu Victor, doar cu părinţii lui ca să se vadă pe ascuns cu copilul. Victor n-a mai căutat-o şi nici nu s-a prezentat în instanţă în mai şi iunie când a fost citat pentru audieri.

Elena s-a dus tremurând de frică la judecătorie pentru că nu avea avocat (deşi solicitase unul din oficiu, la primul termen nu se prezentase). A plecat mândră că s-a descurcat să vorbească singură şi a obţinut ceva foarte important pentru ea: menţinerea secretă a adresei la care s-a mutat. După ce i-a ascultat povestea, judecătoarea i-a spus grefierei să dea cu pastă corectoare peste tot în dosar unde apărea adresa Elenei, în aşa fel încât agresorul sau avocatul lui – care au dreptul să consulte dosarul – să nu poată vedea acest detaliu.

Până să primească soluţia, a fost încrezătoare. „Am simţit că am un câştig de cauză”, mi-a spus. „Am o linişte în suflet care nu ştiu dacă am avut-o vreodată.” Instanţa a admis cererea Elenei abia pe 10 iulie, după ce a audiat martori de ambele părţi, a analizat actele medicale şi plângerile de la poliţie şi a dispus o anchetă socială.

Un studiu la nivel naţional arată că durata medie pentru obţinerea unui ordin de protecţie este de 33 de zile, deși Legea Violenței în Familie spune că „judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat”. În practică sunt solicitate frecvent probe de la secțiile de poliție cu privire la plângeri, antecedente ale agresorului și istoricul altor violențe dintre agresor și victimă, ceea ce prelungește procesul de acordare al ordinului și neliniștea victimei că este în continuare expusă. ONG-urile militează pentru eliberarea ordinului de către un judecător de serviciu pe baza unui dosar întocmit de poliţie, în maximum 24 de ore.

Bucuria Elenei s-a estompat când a citit soluţia. Instanţa a apreciat că îi sunt puse în pericol integritatea psihică şi fizică şi i-a interzis lui Victor ca vreme de şase luni (maximul prevăzut de lege) să se apropie la mai puţin de 200 de metri de ea. Dar pentru că nu existau probe care să arate că Victor a supus-o la violenţă la serviciu, la şcoală, sau acasă la mama ei, instanţa i-a respins cererea de a-l obliga să nu se apropie de cele trei adrese. Elena nu a înţeles de ce. Speriat probabil de procese, Victor nu a mai căutat-o, iar părinţii lui i-au vorbit frumos şi au încurajat-o să-şi vadă copilul ori de câte ori a vrut. Pedeapsa pentru încălcarea ordinului este închisoare de la o lună la un an.

În ciuda limitărilor ordinului de protecţie, limitări constatate încă din primul an de implementare – cum ar fi cele două cazuri în care instanţa a impus o distanţă de 1,5 metri între agresor şi victimă – răspândirea cererilor la nivel naţional arată câtă nevoie era de acest instrument. În perioada mai 2012-septembrie 2013, din 176 de instanțe judecătorești din România, 156 au fost sesizate cu 2.453 de cereri. 91% dintre cereri au fost depuse de femei şi 44% au fost admise, pe când 12% au fost retrase, restul fiind respinse sau suspendate. Activiștii consideră că este important ca victimele violenţei în familie să ceară ordine de protecţie şi, în acelaşi timp, instituţiile şi societatea civilă să monitorizeze aplicarea lor, să poată opera modificări, să stabilească proceduri şi reguli de bună practică.

*

Pe Elena cel mai mult a durut-o că nu i s-a acordat custodia copilului. Instanţa a apreciat că nu se impune „cel puţin în momentul de faţă scoaterea minorului din mediul în care trăieşte împreună cu tatăl său şi bunicii paterni de când s-a născut”. Dosarul de custodie a primit un nou termen, pentru această toamnă, după ce autoritatea tutelară va evalua care este mediul cel mai potrivit pentru copil.

Deocamdată, Elena se vede cu copilul în weekenduri, când bunicii i-l aduc în apropiere de casa ei şi nu a mai avut niciun contact cu Victor. E puţin speriată de procesul de custodie, dar e hotărâtă să nu se lase. La toamnă începe clasa a X-a prin programul „A doua şansă” şi visează să-şi ia bacalaureatul şi să-şi caute o slujbă mai bine plătită, ca să nu-i lipsească nimic băiatului. Până atunci face din nou curăţenie în scări de bloc pentru un ban în plus peste salariul ei de 750 lei de la firma de curăţenie stradală. Nu se teme de sărăcie şi îşi aminteşte cu drag de vremea adolescenţei: „Era amarăciune, dar eram bucuroși, trăiam și trăgeam pentru noi”. Nici nu regretă „confortul” din casa lui Victor: „Aveam parchet pe jos, gresie, plasmă. Dar nu am avut fericire. Puteam să stau într-un canal, dacă aveam o vorbă bună din partea cuiva, ăla mi s-ar fi părut palat.”

Text de Ana Maria Ciobanu/Decât o Revistă/Decât o Revistă

În ultimii patru ani, în familiile din România au avut loc peste 16.000 de acte de violență. Numărul acesta reprezintă doar plângerile la poliție pentru infracțiunea de lovire; în realitate, estimează activiștii, doar 25% din incidente sunt reclamate. O femeie este jignită sau lovită de partener o dată la 30 de secunde. Aproape jumătate dintre noi cunoaștem cazuri de violență în familie, dar cutuma socială ne-a spus să nu ne băgăm şi să nu vorbim despre asta.

În Toată Lumea din Familia Noastră, proiectul editorial al revistei Decât o Revistă, echipa formată din Ana Maria Ciobanu şi Oana Sandu – sub coordonarea editorială a lui Cristian Lupşa, cu ilustraţii de Adriana şi Sebastian Opriţa şi Ruxandra Căvescu – a strâns povești personale, a ilustrat cifre și statistici și a exemplificat soluții. Împreună, materialele ne arată cum ne construim familiile în România, cum iertăm și mergem mai departe.

Intră în conversație