Despre cum se întâmplă să faci tot felul de lucruri deloc fireşti când nu te vede nimeni
Ştiu o vorba de la bunica: „Fată dragă, trăieşte-ţi viaţa cum vrei tu, dar încearcă să nu-ţi fie ruşine în public de lucrurile pe care le-ai face când crezi că nu te vede nimeni!” Bineînţeles că bunica nu era vreo mironosiţă care să nu ştie că unele lucruri ţin strict de domeniul intimităţii şi nu se fac decât între patru pereţi, dar nu despre asta era vorba. Ci despre nişte reguli de conduită şi de viaţă firească ce se pare că au cam pierit o dată cu trecerea timpului şi care au fost înlocuite de tot felul de lucruri deloc obişnuite.
Unul dintre cele mai stânjenitoare momente prin care am trecut în adolescenţa mea a avut loc într-o vară, când mă aflam cu colegii de clasă într-o tabăra la munte. Deşi aş fi zis că nu se poate întâmpla decât într-un film un astfel de scenariu, în timp ce eram în interiorul cabinei de toaletă, două colege au intrat să se spele pe mâini şi au început să chicotească şi să mă bârfească serios. M-am blocat la propriu şi la figurat în wc-ul cu pricina, având timp să aud ce rochie urâtă aveam, cât de prost eram tunsă (cu ciobul, hahaha!) şi că sandalele îmi erau cam demodate. Totul acompaniat de clipocit de apă, râsete şi schimbări de tonalităţi.
După câteva minute, colegele au ieşit, lăsând în urmă o linişte asurzitoare şi multe întrebări pe care să mi le pun. Când ne-am întâlnit, puţin mai târziu, n-am îndrăznit să le zic nimic, deşi vedeam, de-abia acum, că privirile pe care mi le aruncau nu erau dintre cele mai amicale. Evenimentul a fost singular şi, deşi mai am şi azi momente în care regret că nu am avut o reacţie, o felicit, totuşi, pe Raluca cea de la 16 ani şi mă bucur că n-a intrat în jocul lor, dându-le nas.
„E doar o bomboană, duduie!”
Însă, dacă bârfa în doi poate fi, până la un anumit nivel, considerată inofensivă, alte lucruri pe care le facem în absenţa unui public larg (sau cel puţin când crezi că nu te vede nimeni) numai lipsite de consecinţe nu sunt. Nu mai departe de luna trecută am văzut într-un supermarket o mamă care îi dădea, pe furiş, bomboane de pom băieţelului său aflat în cărucior, luându-le fără niciun stres din grămada expusă pentru vânzare în mijlocul culoarului şi băgând ambalajele în buzunar. Pentru că nu mi s-a părut deloc în regulă acest lucru, m-am apropiat de ea şi i-am spus că exact pe stiva de bomboane este o ustensilă cu care se pun dulciurile vrac în pungă, iar lângă ea e şi un cântar. „Da’ ce, mă rog, am făcut?” a replicat mămica, „e doar o bomboană, duduie! În plus, ce, credeţi că se vând toate?”
Las’ că nu ştie nimeni…
Pe principiul asta, nici copiatul cu lejeritate şi asumarea meritelor altuia nu mai e nicio problemă, că ce, nu s-o fi inspirat şi el din ce au pus alţii pe internet? Sigur nu se prinde nimeni! şi nici o problemă nu e nici urecheala trasă copilului în propria sufragerie sau palmele trântite, că doar nu l-am bătut cu cureaua, era doar o pălmuţă! La fel cum nu ni se pare nimic în neregulă să alternăm comportamentul de partener, angajat, părinte, coleg, prieten, cumpărător, pieton perfect atunci când suntem în public, dar când ajungem acasă să se dezlănţuie iadul şi să devenim, din Dr. Jekyll cel jovial şi politicos, un domn Hyde care se simte în largul său numai în privat, acolo unde nu mai are nicio imagine de păstrat.
De aceea, mai bine am lucra la ambele noastre ipostaze, şi cea de faţadă, şi cea de interior, ca să le aducem la un numitor comun şi să le facem să înţeleagă că, aşa cum bunica mea zicea odinioară, nu trebuie să ne fie niciodată ruşine de lucrurile pe care le-am face când credem că nu ne vede nimeni.
