Amintiri criogenate dintr-un Crăciun muzical pe meleaguri străine
Să pleci cu un scop măiestru de-acasă, de Crăciun, dar condiţiile de călătorie să-ţi taie tot cheful de artă, nu e puţin lucru.
Stau zgribulită cu braţele încrucişate, muşcându-mi buza de jos de nerăbdare şi jucând jocul „închid ochii şi când îi deschid apare”, cu speranţa că a treia sau a cincea oară (musai să fie fără soţ) să-l văd. Şi, iată, a noua oară (dar nu mai contează, că tot impar e), se iveşte încet la colţ şi simt un fior de căldură care mă trece din cap până-n picioare şi se întoarce pe traseu că să se oprească în stomac. Autocarul cu care urmează să plecăm se îndreaptă încet, dar sigur, către noi. Deşi nu e primul turneu, am din nou emoţii şi mă încearcă o stare de agitaţie. Suntem în luna decembrie a anului 1996, iar de data asta vom merge pentru două săptămâni în vestul Europei, pentru a duce colindele de Crăciun la peste 2000 de kilometri depărtare de Bucureşti.
Şi ce autocar urât răsare! Nu-i al nostru? Al nostru e oare?
Pe măsură ce autobuzul voluminos se îndreaptă către noi, gradul de încântare personal scade. Autocarul pare hârbuit, nu e deloc modern, iar caroseria e cam uzată. Văd câţiva părinţi schimbând feţe-feţe, aud mici dialoguri care se transformă în discuţii mai aprinse, dar cam atât. Nu ştim exact la ce concluzie au ajuns oamenii mari, dar e cert faptul că peste fix trei zile trebuie să fim la destinaţie, aşa că e obligatoriu să plecăm. După pupăturile de rigoare cu familia, ne urcăm plini de elan, totuşi, în autocar. Se cam ştie din turneele anterioare care loc e ocupat şi de cine, aşa că aşezarea e cumva o repetiţie. Eu stau cu prietena mea cea mai bună, pe care o las aproape întotdeauna să ocupe locul de la geam, fiindcă e mai subţirică decât mine şi încape mai bine pe scaunul nu foarte confortabil. Se verifică atent contingentul muzical, mâinile se agită frenetic într-un ultim salut pentru cei rămaşi pe trotuar, iar autocarul demarează.
Reciclarea nu e mereu bună
Nu mergem prea mult, că ne şi dăm seama în ce ne-am băgat. Prietena mea e prima care dă alarma, pentru că i se pare că e foarte frig în locul în care stă. „Ei, doar ţi se pare”, îi spun sigură pe mine, „de-abia am pornit, e normal să se încălzească mai greu înăuntru”, mai adaug, cu o privire de specialist într-ale sistemelor de încălzire ale maşinilor. Mai mergem ceva şi simt că-i vine să se răţioască de-a binelea la mine şi să mă facă nesimţitoare, neputând să înţeleagă cum de mie nu mi-e frig. Nu pot să zic că la mine e mai cald, dar la ea, într-adevăr, bate vântul. Încercăm să identificăm sursa frigului şi descoperim siderate că vântul intră direct de afară în autocar. Geamul e, de fapt, un plexiglas ordinar, cu minimă vizibilitate în exterior şi cu o fisură serioasă lipită grosolan cu o bucată de scotch, care, chipurile, împiedică pătrunderea frigului de afară. Poţi face lejer semn şoferilor ce vin pe contrasens dacă dezlipeşti scotchul şi dacă strecori mâna prin crăpătură. De tot felul de descoperiri se plâng şi alte colege, iar nervozitatea unora dintre ele ajunge din gură-n gură, până în faţă, la cei mari. Se vociferează, se aduce în discuţie numele dirijoarei principale, care preferase să meargă cu avionul, în loc să sufere cu noi, şi se fac scenarii cum că aceasta ştiuse de problemă şi ne abandonase, laş, în mâna gerului. Tot din gură-n gură ajunge la noi nefasta veste că autocarul nu are deloc căldură, o defecţiune de nereparat fiind responsabilă pentru situaţia dramatică prin care trecem. Nu ştiu cine vehiculează ideea că în autocar sunt -10 grade, dar credem cu toţii în această teorie, mai ales că ale noastre conserve cu crenvurşti şi carne sunt bocnă. Nu sunt de neglijat nici geamul de la ceasul unei colege care se sparge brusc, de la frig, zicem noi, dar nici o altă colegă ce se plânge că nu-şi mai poate mişca degetele. Aş vrea să să fi fost totul o eroare de transmisie, ca în cazul telefonului fără fir şi, deşi e frig cumplit în maşină, tot simt cum un fior de nervi reci mă cuprinde şi-mi vine să cobor. N-am ce face, nici eu, nici colegele mele. Trebuie să ducem la bun sfârşit acest drum; în fond, suntem nişte artişti, iar artiştii sunt deasupra oamenilor obişnuiţi, nu?
Frigul pune mintea la contribuţie
Inexplicabil, singurele locuri călduroase din autocar sunt scaunul şoferului şi cel de lângă, al copilotului, pe care se mai rotesc când şi când ceilalţi adulţi din autocar. Pentru că, la un moment dat, temperatura scăzută din interior devine insuportabilă, rotirea începe să ne includă şi pe noi, dar nu reuşesc să prind de mai mult de două ori scaunul cel râvnit în tot acest timp. „Te rog, mă mai laşi şi pe mine să stau?” se aude periodic, căci toată lumea e prinsă rău de tot de ghearele frigului şi ar da orice pentru câteva minute de confort termic în zona posteriorului şi a coloanei vertebrale.
Deoarece asta nu e o soluţie de încălzire, cineva vine cu ideea să ne îmbrăcăm cu cât mai multe haine, aşa că ne punem şi costumele de concert pe noi, în speranţa că vor contribui cu ceva la ridicarea temperaturii corporale. „Trage şi fusta peste pantaloni şi pune şi vesta. Dar după ce-ţi pui şi cămaşă, da!”” le sfătuiesc fetele mai experimentate pe cele mai mici, care suferă parcă mai rău decât ele de frig. O altă idee este să o dăm pe ulei. Mai toată lumea are în bagajul de mână câte o sticluţă de palincă ardelenească sau de ţuică muntenească de prune, pe care urmează să o facem cadou gazdelor noastre. Eu nu ţin minte să fi băut până atunci alcool, poate doar o gură mică de şampanie pe la Revelioane, dar teama de a ajunge la hipotermie mă face să uit de orice inhibiţie şi să atentez la prima sticlă din apropiere, a unei colege binevoitoare, care ştie clar de la bunicul ei că alcoolul pune sângele în mişcare. Inutil să mai spun că, pe lângă mirosul deja bizar dinăuntru, aroma de alcool e fix bomboana de pe colivă şi transformă autocarul într-o maşină de abţiguiţi dubioşi, în marea lor majoritate minori.
