După coşmar, un vis frumos
După cele câteva zile de calvar frigorific, ajungem la destinaţie, visând nu la piese interpretate ireproşabil pe scenă şi la aplauze furtunoase, ci la un pat cald, la o mâncare caldă şi la apă caldă. Totul să fie cald, cât mai cald. Bunăvoinţa organizatorilor turneului face ca autocarul nostru să ajungă de urgenţă în service, cu speranţa că va fi reparat şi măcar la întoarcere să stăm în căldură. Din păcate, service-ul e depăşit de situaţie, iar cei de acolo ne spun că nu se mai fabrică piese de schimb pentru autocarul nostru. Pentru că disperarea ni se citeşte pe feţe, tot gazdele cele cu inima mare ne oferă pentru perioada şederii acolo un autocar funcţional, care vine ca un dar perfect de Crăciun. Acesta are caroseria ultra-lucioasă, oglinzi retrovizoare uriaşe, ca genele rimelate ale unei dive, e nou-nouţ şi extrem de modern, cu etaj, televizor, baie. Cireaşa de pe tort e mocheta pufoasă şi moale care ne îmbie să ne descălţăm şi să ne afundăm picioarele în ea, visând că autocarul frumos parfumat ar putea fi al nostru pe vecie. „Descalţă-te şi tu”, o îndemn pe prietena mea, uşor sceptică, care aşteaptă întâi să vadă reacţia mea, ca să fie sigură că merită efortul. Dar, pe lângă toate astea, cel mai important e că în interior e căldură din plin! Cu acest autocar perfect batem în lung şi-n lat autostrăzile ţării în care suntem, ale căror lumini nu numai că sunt aprinse toată noaptea, dar se şi văd din spaţiu, într-un caz unic şi impresionant, mult prea ireal faţă de toată realitatea cu care ne-am confruntat noi până atunci.
Obiceiurile vechi mor greu
Masa de Ajun petrecută în sânul familiei la care stăm e îmbelşugată, cu delicii culinare din care mi-ar fi plăcut să guste şi ai mei, plecaţi la bunica de la munte să petreacă Crăciunul. Gazdele sunt o familie frumoasă, dar nu la fel de veselă şi de vorbăreaţă ca cea cu care sunt obişnuită şi, în pofida mesei fastuoase pe care au pregătit-o, ceva mă face să simt din plin atmosfera unui pension. Mă apucă un dor cumplit de ai mei, ambalat într-o invidie cruntă faţă de modul în care îşi petrec aceştia sărbătorile. La asta contribuie si faptul că gazdele noastre ne-au tăiat de pe lista darurilor de Moş Crăciun, în timp ce ei s-au cadorisit elegant. De asta nu mă mai pot gândi la nimic altceva decât la ce-am lăsat acasă, la câte ambalaje aş fi desfăcut eu acum şi la ce bunătăţi aş fi mâncat. În timp ce lingura se ridică din supă crema de dovleac cu ghimbir, încet, să nu se prelingă nimic din ea, mintea îmi zboară la borşul moldovenesc de găină. Când încerc să mănânc pe cât de fin posibil racii sotaţi în unt şi aşezaţi pe un pat de avocado stropit cu vin, în gură îmi plouă a porcării afumate în curtea bunicilor şi a jumări mari, scăldate în untură. De-abia la momentul desertului, un tort delicat cu ciocolată albă, pot să mă bucur de rafinamentul gastronomic cu care ne surprinseseră gazdele noastre, deşi o parte a papilelor gustative simte complet cozonacul aburind şi pufos, proaspăt scos din cuptorul bunicii.
Într-un final, acasă!
Drumul spre casă e la fel de dificil, iar o oprire la o benzinărie în care primim cu toţii un ceai fierbinte, pe cheltuiala dirijorului secund, se aseamănă cu bucuria câştigării marelui premiu la Loto. Ajungem la Bucureşti cu două zile înainte de Anul Nou, cu un drum şi mai anevoios, plin de zăpadă, dar cu speranţa că petrecerea de Revelion ce urmează o să fie cu siguranţă cea mai frumoasă de până atunci. Aflu, la câteva zile după, că frigul îndurat de noi a fost foarte real şi peste măsură de puternic, pentru că o colegă a ajuns direct la spital, cu degerături, iar cazul ei s-a adaugat pomelnicului de păţanii care pun o pecete definitivă de tristeţe asupra acestui turneu.
La câţiva ani după acest episod nefericit şi după ce dirijoarea principala s-a retras de la conducerea corului, am aflat că o problema delicată de sănătate o încercase atunci, iar mersul cu avionul era singura metodă ca ea să fie alături de noi în turneu. Mi-a părut rău de gândurile urâte care mi-au trecut în autocar prin capul îngheţat şi n-am reuşit niciodată să-mi cer iertare pentru asta, deşi am avut de multe ori ocazia să o fac. Sper că am mai atenuat ulterior ceva prin mici, prea mici momente de atenţie îndreptate către ea şi prin care nădăjduiesc să-şi fi dat seama că a fost un om important în viaţa mea. Unul dintre aceste momente era colindatul prin telefon în seara de Ajun, zi care marca şi onomastica ei şi când simţeam suficient de multă emoţie prin receptor, încât să-mi dau seama că şi eu am însemnat ceva, cât de mic, pentru ea. Anul acesta este primul an în care n-am sunat-o, pentru că de partea cealaltă nu mai este nimeni care să îmi răspundă. Dar am cântat, totuşi, o colindă în memoria sa, şi ştiu că doamna, de undeva, m-a auzit şi mi-a mulțumit sincer, ca de obicei.
