Violențele și umilințele din maternităţile românești. Confesiunile unei mame care a născut de trei ori

Ziua în care îți ții pentru prima oară bebelușul în brațe este cea mai frumoasă zi din viața ta. Sau ar trebui să fie, dacă nu ai simți încă gustul amar al șirului de umilințe la care te-au supus, cel mai adesea, chiar cei care ar fi trebuit să aibă grijă de tine. Să citim confesiunea unei mame care a trecut prin trei nașteri în maternitățile românești.

Violențele și umilințele din maternităţile românești. Neputință

„Cheia este relaxarea, dacă te relaxezi n-ai să mai simţi nimic, şi, ţac-pac, s-a şi terminat”, aud răspicat o voce fermă, dar uşor vicleană, care încearcă să mă convingă de ceva ce nu cred că va primi acceptul meu prea curând. „Dar nu pot să mă relaxez pentru că nu vreau să mă relaxez”, îi spun sec, cu ochii ţintă la bucata de plastic pe care o ţine ameninţător în mână. „Hai, fetiţo, vrei să-mi provoci necazuri aici, ce-i cu tine, am primit ordin să fac aşa şi o să fac aşa, ce, ai de gând să-i faci vreun pocinog doamnei doctor?” mi se mai spune şi mă aşez moale pe pat, simţind cum burta mi-e invadată de o căldură crescândă, ce-mi dă o stare de vomă şi de greaţă.

Mintea mi-e întunecată de jenă şi de neputinţă şi închid ochii, dar simt şi aşa, cu pleoapele strâns lipite una de alta, privirile speriate, compătimitoare şi curioase, oarecum, ale celorlalte cinci femei din jur, care asistă la o clismă publică, pentru care n-au plătit bilet.

Umilințele din maternităţile românești. Jenă

În timp ce stau întinsă pe patul parțial ruginit, așteptând să se fărâmiţeze complet acea surpriză de care vorbea asistenta, mă gândesc într-una la bebe şi la şirul de umilinţe prin care tot trec şi care au început fix la prima naștere. Atunci, asistenta şefă de la obstetrică, o Cruella uşor de identificat în mai toate spitalele din România şi care se perinda cu rictusul sau obişnuit prin saloanele maternităţii, mi-a demonstrat că „noţiuni despre intimitate” este un curs opţional la Facultatea de Medicină.

Însoţită de un cârd studios de rezidenţi şi rezidente, doamna s-a oprit didactic la patul meu în prima zi de după naștere şi mi-a smuls cearşaful cu care eram învelită, arătându-le cu satisfacţie învăţăceilor care sunt diferenţele exacte dintre o naștere normală şi una prin cezariană.

Sau, cum însăşi doamna a spus, dintre o naștere „pe jos” şi „una pe sus”: „Da, da, dragi colegi, priviţi cu atenție şi notaţi-vă în carneţele deosebirile remarcate”. Rezidenţii au scris meticulos în agendă cele observate, ignorând ochii mei plini de lacrimi de ruşine, timp în care doamna asistentă urla la o lăuză care trecuse printr-o operaţie de cezariană și care avusese nesimţirea să îşi pună chiloţi pe ea. Mai mult ca sigur că în semn de pedepsire pentru încălcarea regulamentului intern asistenta s-a apucat apoi să îi verifice acesteia în amănunt cusătura, fără să-i fi cerut nici ei acceptul de a o dezgoli în faţa atâtor persoane.

Umilință. Te transformi într-un uter gigantic şi umblător

O altă umilinţă a fost şi când doctorul cu care urma să nasc n-a putut estima corect dilataţia colului meu uterin şi a mai cerut încă trei păreri, fără a-mi adresa măcar de complezenţă un „îmi permiteţi?” şi fără a se gândi că poate n-aveam nevoie în acele momente delicate de încă atâtea mâini diferite care să mă verifice şi şase ochi care să se holbeze în cel mai intim loc al meu. Dar nimic nu mai e intim odată ce intri pe uşa maternităţii, căci te transformi într-un uter gigantic şi umblător, de care alţii pot dispune în fel şi chip la orice oră doresc.

Ridiculizare. „Sunt persoane care nu şi-au onorat contribuţia faţă de doamna doctor”

Călcarea în picioare a oricărei urme de bun-simţ mi s-a părut şi când asistenta anestezistei care fusese de gardă pentru lăuzele de lângă mine a intrat candid în salonul nostru informându-ne că printre noi „sunt persoane care nu şi-au onorat contribuţia faţă de doamna doctor”. Lăuzele s-au ridicat cu chiu cu vai de pe pat, operate sau nu, au scos smerite plicurile cu bani pregătite special pentru asta, iar asistenta a făcut colecta fără a scoate un sunet.

După 30 de secunde în salon a intrat anestezista insăşi, care, împrumutând pentru o clipă chipul Ioanei d’Arc, a spus „Vaaai, vă mulţumesc frumos, dar nu trebuia!!!” M-am gândit atunci ca proaspetele mame avuseseră norc ca fuseseră băgate în seamă a priori plicului, pentru că o altă mamă, venită la spital cu o sacoşă uriaşă plină cu ciocolată şi o pereche de saboţi măsura 37, luaţi în rate de la fabrica de încălţăminte în care lucra, a fost neglijată de toată lumea o zi intreagă, în travaliu fiind, până a facut o ruptură de uter şi a intrat într-o operaţie de urgenţă, ce i-a salvat copilul.

Mi-a povestit ulterior cu vocea gâtuită că, pe lângă ignorare, fusese jignită verbal de personalul medical, care o ridiculizase pentru că îndraznise să facă al treilea copil la peste 40 de ani şi că le auzise pe asistente cum se distrau pe seama „împerecherii” ei cu un bărbat mai tânar decât ea cu zece ani, soţul său, de altfel.

Umilințele din maternităţile românești. Neîncredere

Anii au trecut, iar lucrurile s-au schimbat prea puţin. La a treia naştere am avut parte de o păţanie tragicomică. În pline dureri ale facerii şi cu contracţii din trei în trei minute, intru în jurul orei 02.30 dimineaţa în zona de urgenţe a maternităţii în care urma să nasc, întrebând cu glas mic unde e camera de garda. Urma sa fiu consultata de doctorul X, în aşteptarea doctoriţei mele, care era în drum spre spital.

Printre o comandă la pizza şi o glumă cu colega, o domnişoară de la ghişeu îmi spune să completez personal o fişă, deși durerea mă împiedica să ţin pixul drept şi să scriu literele lizibil. Cu fişa în dinţi ajung la camera de garda, le privesc ameţită de durere pe femeile care stau pe banca de aşteptare, cer voie să intru, întrebând de doctorul cu pricina. Un alt doctor îmi răspunde să iau loc pe hol şi să stau la rând, că mai sunt şi alte persoane în faţa mea. Mă întorc nedumerită pe hol, privesc o gravidă care dă să moţăie şi la colega ei de scaun care nu pare să fie pătrunsă de niciun chin şi, scrâşnind din dinţi, mai intru o dată şi îl anunţ atât pe doctorul respectiv, cât şi pe asistenta din cabinet, că sunt la a treia naştere, cam ştiu despre ce e vorba şi am o vagă impresie că în maxim zece minute o să nasc. Sunt din nou invitată afară, mi se spune că doctorul pe care îl solicit este sus, nu poate fi deranjat şi să aştept la rând.

„E o doamnă nevrozată aici care zice că naşte”

Deoarece vociferez, aud asistenta vorbind la telefon cu cel pe care îl caut, spunându-i că „e o doamnă nevrozată aici care zice că naşte, eu i-am spus că nu naşte şi să stea pe hol să aştepte, dar e cam agitată şi poate ar fi bine să veniţi, totuşi?” şi dau buzna în cabinet anunţând-i pe cei doi că o să mă întind pe jos să nasc pe hol, dar că linoleumul e cam murdar şi mi-e să nu mi se îmbolnăvească copilul.

Ce urmează e haotic: apare doctorul X, mă consultă şi livid îmi spune că am dilataţie 10, cheamă brancardierul să mă ducă sus, dar doar după ce mă schimb de hainele cu care am venit, timp în care mi se rupe apa şi fac ditamai balta pe podea. Sunt aşezată pe targă, alergăm până la lift şi pe urmă spre sala de naşteri, simt capul fetiţei cum stă să iasă, urlu cât pot cu speranţa că ţipătul mă va face să mă simt mai bine, ajung la sală unde mi se propune o monitorizare, dar nasc cu bine în următoarele minute cu doctoriţa mea, care, din fericire, reuşise să ajungă între timp, şi o las uşor debusolată pe asistenta binevoitoare, ce rămâne cu aparatul de monitorizare în mână.

Acum, când îmi aduc aminte de toate astea, mă cert că în momentele acelea n-am ştiut mai bine că am şi eu drepturi. Dar acum ştiţi şi voi şi aveţi toate motivele să cereţi respect.

Da, știm că există și medici minunați, și asistente dedicate și moașe care sunt alături de tine în fiecare clipă. Vă rugăm să ne povestiți experiențele voastre pozitive pentru a-i cunoaște mai bine pe acești oameni.

Dacă ți s-a părut interesant acest articol, ți le recomandăm și pe următoarele: