Vizita la olteni

Am fost în vizita la maică-mea, la țărănoaia (cum zice copilul). Weekendurile la țară nu sunt nici pe departe relaxante. Ai nevoie de un concediu de două zile și înainte, și după ce te întorci. În cel de dinainte îți încarci bateriile și te pregătești sufletește, iar în cel de după îți revii. Ești ca după băutură (de fapt, chiar ești), se învârte casa cu tine.

”Lasă-i că sunt obosiți de pe drum!”

După un drum de două ore și jumătate cu mașina, când ajungi acolo, toată lumea (că se strâng toți, până la al șaptelea neam) te protejează: lasă-i că sunt obosiți de pe drum. Te pun la masă și încep să-ți care și aia, și aia, și cealaltă. Sunt în stare să-ți pună sufletul pe masă.

Apoi, că tu ești încă obosit de pe drum, stând așa la masă, te pun să guști din toate țuicile, caisatele, vișinatele, nucatele, trandafiratele și vinurile de anul ăsta. Doar să guști, nu zice nimeni să bei, iei și tu o gură (din fiecare). În timp ce bei, așa de gust, pentru că încă ești obosit, toată lumea stă la masă și îți povestește ce mai e pe la țară.

N-ai cum să-i urmărești pe toți, așa că îi lași să vorbească liniștiți

Vorba vine… ei liniștiți nu sunt, că înaintea ta cine crezi că a degustat din toate băuturile? Doar nu își servesc musafirii așa pe neve, dacă cine știe ce e în sticlele alea? Deci, să nu lungim povestea, ăștia nu știu să discute în liniște, pașnici. Se iau la ceartă, se împacă, tu ești doar un spectator mut care, din lipsă de ocupație începe să mănânce necontrolat din tot ce e pe masă.

Dacă dai semne că ai vrea să te ridici de la masă, ești așezat din nou pe scaun, apăsat cu mâinile pe umeri și ți se aduce un fel nou de mâncare. Când ajung la gemuri și dulcețuri, e semn clar că au epuizat toate mâncărurile din meniu.

În tot acest timp, discuțiile continuă, fără ca tu să fii băgat prea mult în seamă. Pe tine te întreține o mătușă cu note de subsol. Nu știu la voi în neam cum e, dar la olteni există personajul care stă de-a dreapta ta și care ia asupra lui sarcina de a-ți explica pe larg ce pare că nu ai înțeles tu din discuții.

Ce mai e pe la București?

După ce se termină masa asta, care de cele mai multe ori e cea de prânz (că doar nu ești sadic să pleci vineri seara din București, pleci sâmbătă după ce iei un mic dejun în liniște), e deja seară. Vă mutați  în odaia de la stradă, că nu-i așa?, sunteți obosiți după drum, unde mai stați un pic de vorbă. Ești întrebat, invariabil, ce mai e pe București. Eu, de vreo patru ani, am un răspuns standard: praf și cald/frig. Iar de aici, se ajunge în inepuizabilul subiect meteo. Te-ai scos!

Vei auzi tot felul de istorii și clasamente personale ale iernilor/verilor. Nu îți revii bine, că alții deschid ușa aducând, pe sus, o masă mare. Ce facem? Păi mâncăm de seară, doar nu ne-om culca nemâncați. Dar nu vă mănâncă nimeni, le zic, și începe circul de la faptul că am glume de București, că am uitat de unde am plecat și încep să povestească de când eram eu mică (am făcut o dată pipi în pod, chestie care mi-a asigurat un loc de cinste în memoria neamului).

La masa de seară se bea numai vin

Și se bea, nu se gustă. Se bea până-i ia somnul. Când îi ia somnul, să nu credeți că se sparge gașca. Se face o cafea! E revelion, ce mama mă-sii! Nu știi niciodată cum se termină prima seară la țară, pentru că tu cedezi cu mult înaintea lor, profiți de neatenția cauzată de vin și te decupezi finuț din peisaj.

”Mereu vii așa, pe fugă!”

A doua zi, când te trezești, te gândești și tu să te bucuri de o zi acasă, în casa în care ai crescut. Asta până se trezește toată lumea și o luați din loc. Plecați în vizită, că așa ați promis aseară. Cine a promis?!? Nu mai contează, vă ambalați și plecați în sat, la alții, unde (ce să vezi?) e ca ieri, dar pe alt fundal.

Și după ce îți fac capul calendar și în a doua zi de stat la țară, e timpul s-o iei spre București, te așteaptă o nouă săptămână. Pleci, cu portbagajul plin, în regretele maică-tii că n-ați avut și voi timp să stați de vorbă pentru că ”mereu vii așa, pe fugă. Altădată, să vii și tu să stai o săptămână, să ne săturăm și noi de vorbă.”

Articol preluat de pe blogul www.cemaifac.eu, scris de Vivi Gherghe. Mai multe despre viața și, mai ales, copilăria la olteni citiți în cartea ”Eu n-am furiș”, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație