4 tipuri de părinţi de sacrificiu

parinti-de-sacrificiu-totul-despre-mame

Ești și tu unul dintre părinții de sacrificiu?

Cei mai mulţi dintre noi s-au născut înainte de Revoluţie, când vremurile complicate i-au făcut pe ai noştri să înveţe că în familie restricţia şi drămuirea sunt un mod de viaţă. Totul ţinea de organizare atunci, şi, ca să te bucuri realmente de ceva, nu doar material, trebuia să fii extrem de chibzuit, să gândeşti pe termen lung şi să speri. Iar în multe alte cazuri, trebuia pur şi simplu să te sacrifici.

Sacrificiul pe care l-au făcut în momentele acelea părinţii, din multă dragoste pentru omuleţii lor care îi umpleau de îmbrăţişări şi de sărutări lipicioase, s-a transmis şi la generaţia următoare. Noi n-am ştiut să preluăm un alt model sau poate că am crezut şi noi atât de tare în exemplul dat, încât ni s-a părut întotdeauna bizar să ieşim din cercul trasat de ai noştri. Chiar eu m-am surpins făcând nişte lucruri aflate la graniţa fină dintre sacrificiu impus şi normalitate, o reminiscenţă clară a celor trăite acasă. Ca mine sunt şi alţi părinţi, părinţi  de sacrificiu care se pot regăsi cu siguranţă în cele 4 tipuri de mai jos:

1. Părinţii care nu pot pleca nicăieri fără copil

Până în primul an de liceu, nu ţin minte să fi plecat undeva fără mama mea. Niciun sfârşit de săptămână nu era complet fără ea, nicio vacanţă nu se putea desfăşura în absenţa ei şi nicio vizită nu avea niciun farmec dacă lipsea mama.

De când am intrat în lumea magică a maternităţii, adică de aproape 10 ani, n-am plecat nici eu nicăieri fără copiii mei. Ce fel de vacanţă, de weekend sau de petrecere să fie aceea fără cele trei prichinduţe? Şi, ca să aveţi o idee şi mai clară faţă de legătura dintre mine şi ele, în acest deceniu de mămicenie, care mai are puţin şi se încheie, am avut o singură dimineaţă în care m-am trezit într-o casă în care nu se afla niciun picioruş zglobiu de copil. Voilà.

Mai ştiu şi alţi părinţi care n-au făcut un pas social fără să-I includă şi pe copil în activităţile lor. Vacanţele, evenimentele de familie, ieşirile în oraş nu se pot desfăşura decât în formula de 3, 4 sau 5, depinde cât de numeros e grupul.

2. Părinţii care nu-şi cumpără lor nimic, ca să îi cumpere celui mic

De câte ori nu mi s-a întâmplat să merg la magazin cu lista de cumpărături făcută şi cu lucruri trebuincioase mie pe listă? Şi de câte ori n-am venit acasă cu tot ce era pe listă, mai puţin cu lucrurile destinate mie, dar în plus cu mărunţişuri pentru copii? Sau de câte ori n-am râvnit după vreo rochie ori m-am uitat cu jind la tocurile clămpănitoare ale vreunei doamne elegante, înghiţind în sec şi vizualizând mutriţele triste ale copiilor când eu aş fi aruncat triumfătoare sacoşa cu pantofi în hol? Chiar dacă e greu de crezut, m-am abţinut de câteva ori bune, vă zic. Să numărăm părinţii care fac aşa şi vom vedea că sunt mult mai mulţi decât degetele de la o mână. Iar motivele acestui gest nu ţin întotdeauna de buget, ci de refuzul de a accepta că şi mama poate să-şi cumpere şi ea ceva, fără să se umple de regrete pe care nu le mai şterge nimic, nicicând.

3. Părinţii care se încarcă de sentimente de vinovăţie dacă lasă copilul temporar cu altcineva

Când am ieşit pentru prima dată din casă la o cafea cu un grup de prieteni, am sorbit cu noduri toate gurile aromate ale licorii, cu gândul la copii. Poftim, mi-am zis, eu stau şi beau cafea într-un local şic din buricul târgului, iar fetele au rămas acasă şi eu nu sunt alături de ele să le alin şi să le răspund tuturor nevoilor. Iar când în cafenea a intrat un amic care m-a întrebat ce fac cele mici, am trântit un morman de justificări, m-am încurcat în explicaţiile necerute şi aproape că mi-a venit să plâng, să plec şi să alerg la ele, să fiu sigură că sunt într-adevăr bine, iar eu nu sunt o mamă denaturată.

4. Părinţii care îşi neglijează partenerul că să nu se dezlipească de lângă copil

Aş vrea să vedem un film în seara aceasta, ce zici? Am auzit numai cuvinte bune despre ăsta, a fost nominalizat şi la Oscar, aşa că m-am gândit să desfacem o sticlă de Bordeaux, să dăm drumul la tv şi să ne uităm la un film împreună, sună din când în când dorinţa unuia dintre părinţi. Dar nu ştiu cum se face că replica celuilalt e în majoritatea cazurilor aceasta: Hmmm, da, sigur, stai să se spele şi să se culce copiii, că dacă pornim filmul acum n-o să înţelegem mai nimic din el, plus că oricum mai am ceva treabă, de fapt am uitat şi că trebuie mă scol devreme mâine, să termin ceva pentru birou, aşa că ştii ceva, hai mai bine s-o lăsăm pe săptămâna viitoare. Nu te superi, nu? Adevărul e că eu m-am cam supărat, şi nu o dată, iar atunci când am repetat de multe ori placa asta cu soţul meu, am simţit că sentimente similare l-au încercat şi pe el.

Ştiţi şi voi părinţi de sacrificiu? Sau faceți parte dintre ei?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație