5 lucruri pe care le ştim sigur despre creşterea copiilor minunaţi

Sfaturile dr. Laura Markham despre creşterea copiilor ne vor ajuta zi de zi

„Dr. Laura …. Îmi doresc doar să le ofer copiilor mei un start mai bun în viaţă decât am avut eu. Cum pot să mă asigur că sunt autodisciplinaţi, dar fericiţi?” – Katie

Vino la întâlnirea cu dr. Laura Markham, din 13 mai 2017, și află cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie sau cum îți poți ajuta copilul să devină un adult inteligent emoțional. Detalii AICI.

Cu toţii vrem să creştem nişte copii care să devină nişte adulţi autodisciplinaţi şi fericiţi. Singura întrebare pe care o avem este aceasta: care e cea mai bună metodă de a face acest lucru? Din fericire, eu ştiu o bună parte din răspunsuri. De mai bine de zeci de ani, studiile analizează copii de toate vârstele, de la perioada de bebeluşie şi până au ajuns la vârsta adultă, aşa încât ştim destul de multe despre ceea ce funcţionează în creşterea copiilor minunaţi. Iată cele mai importante cinci lucruri pe care le cunoaştem:

1. Copiii au nevoie de stabilirea unui ataşament securizant cu cel puţin un adult iubitor

Părinţii facilitează acest ataşament sigur în primul an de viaţă al copilului ascultându-l pe cel mic şi răspunzând nevoilor lui. Ei continuă să cultive acest ataşament prin acceptarea întregului comportament al copilului lor – inclusiv toate acele accese de furie şi de strigare a nevoilor – în primii ani de viaţă ai copilului şi după această etapă. Părinţii care nu pot tolera lipsurile copilului, folosindu-se de control, în loc să accepte copilul aşa cum este, fiind intruzivi, în loc să interpreteze semnalele copilului, sau reacţionând pe baza propriilor nevoi, în loc să răspundă nevoilor copilului lor, au mai puţine şanse să crească un copil cu ataşament sigur

Această relaţie strânsă este ceea ce motivează copiii să coopereze şi să accepte recomandările şi regulile părinţilor. Fără această legătură, părinţii îşi pierd influenţa de îndată ce copiii încep interacţiunea cu colegii, deoarece copiii caută să-şi satisfacă aceste nevoi neîmpărtăşite prin intermediul colegilor lor.

Trebuie să practici attachment parenting pentru a creşte un copil cu ataşament sigur? Nu. Estimările ne spun că înainte ca părinţii din SUA să fi început să folosească practici de attachment parenting (purtarea copilului, co-sleeping, alăptare), aproximativ 60% din copiii mici erau sub impactul acestui ataşament. Reacţia emoţională a părinţilor este cea care determină ataşamentul securizant. Desigur, mulţi părinţi spun că practicile de attachment parenting cresc capacitatea lor de reacţie, lucru confirmat de cercetări, cel puţin în domeniul purtării copiilor.

2. Copiii învaţă autodisciplina prin limite stabilite cu empatie

Copiii care sunt crescuţi fără limite nu prea au multe şanse de a practica autodisciplina, aşa încât ei nu învaţă neapărat să fie atenţi la alţii sau să facă faţă cu bine unor îndatoriri neplăcute – acesta fiind şi motivul pentru care parentingul permisiv poate forma copii nedisciplinaţi.

DAR – şi acesta este un mare dar – dacă limitele sunt impuse într-un mod care provoacă rezistenţă (spre exemplu spunând „nu mă mai bate la cap, domnişorică!”), copilul tot nu învaţă disciplina de sine, pentru că el nu acceptă intern limita. Iar când o limită este percepută ca aspră sau nedreaptă, copiii nu învaţă de fapt autodisciplina, motiv pentru care parentingul autoritar formează copii care în cele din urmă nu se pot descurca fără disciplina exterioară şi sunt mai sensibili la presiunea de grup. Toate pedepsele subminează autodisciplina. (Chiar crezi că atunci când l-ai pus la colţ el se gândea la asumarea responsabilităţii şi la cum să devină un copil mai bun? El se gândea doar de ce te-a deranjat comportamentul lui şi la cum să se răzbune, ca orice om normal!)

Atunci când limitele sunt impuse cu empatie, spre exemplu aşa – „Văd că eşti furios! Pantofii nu sunt făcuţi să-i arunci … Vorbeşte-mi!” – copiilor poate că nu le place limita, dar nu se opun. Ei se simt înţeleşi, acceptaţi, conectaţi. Această legătură îi face să fie dispuşi să accepte limita, mai ales dacă părinţii acceptă, de asemenea, supărările lor legate de limită. Copilul îşi formează mai multă autodisciplină de fiecare dată când o practică; spre exemplu, atunci când copilul încetează să mai alerge după ceea ce vrea pentru că există ceva ce îşi doreşte mai mult – o relaţie bună cu tine. În plus, învaţă că nu poate obţine întotdeauna ce vrea, dar că poate obţine ceva mai bun: cineva care îl iubeşte exact aşa cum e el. Această perspectivă necondiţionat pozitivă devine centrul unei stimei de sine pozitive şi de nezdruncinat şi al unei fericiri interne stabile.

3. Abilitatea de autoliniştire este esenţială pentru copii ca să înveţe să-şi gestioneze anxietatea, emoţiile şi comportamentul. Copiii învaţă să se liniștească dacă sunt mai întâi liniștiți de către părinţi

Da, căile neuronale care eliberează hormonii de liniştire se formează atunci când copilul este alinat de mamă. Dacă îi lăsăm pe cei mici singuri cu emoţiile lor puternice ei nu vor învăţa să se autocalmeze; va deveni mai dificil pentru ei să se calmeze pe toată durata vieţii lor. Copiii care sunt explozivi, anxioşi sau „care au multe drame” au nevoie de sprijin suplimentar sub forma unui calmant parental, dar şi de oportunităţi sigure de a ne arăta emoţiile lor, aşa cum menţionez în punctul 4 de mai jos.

4. Copiii pot să-şi gestioneze comportamentul doar atunci când ei îşi pot gestiona emoţiile. Copiii învaţă să-şi gestioneze emoţiile dacă părinţii le acceptă emoţiile.

…chiar limitând anumite acţiuni, dacă e necesar. Emoţiile umane trebuie să fie simţite, astfel încât acestea să se risipească şi să ne părăsească; sentimentele care sunt reprimate se află dincolo de controlul conştient, astfel încât pot să apară pe nepusă masă, nestăpânit, şi pot duce la comportament „dificil”. Dar copiii au nevoie să se simtă în siguranţă pentru a experimenta supărări mari şi pentru a le elimina. Copiii care sunt necooperanţi, furioşi sau temători ne semnalizează că au nevoie de noi pentru a fi „martori” la sentimentele lor, permiţându-le să fie supăraţi în prezenţa noastră iubitoare. Copiii care ştiu că sentimentele lor sunt „permise” nu le adună înăuntrul lor, aşa încât ei sunt mai în măsură să-şi gestioneze emoţiile şi comportamentul. Deci, dacă te conectezi cu copilul tău şi stabileşti limite cu multă empatie, iar copilul tău se poartă în continuare urât, el îţi spune, de fapt, că are nevoie de ajutorul tău în legătură cu emoţiile lui.

5. Copiii învaţă ceea ce trăiesc

Un lucru simplu. Dacă suntem atenţi şi respectuoşi cu copiii, ei înşişi devin oameni respectuoşi, grijulii. Copiii care sunt nepoliticoşi şi lipsiţi de respect au deprins lucrurile astea de la cineva; dacă se comportă aşa acasă şi noi le amintim politicos că nu ne purtăm în acest fel, ei nu vor adopta acest comportament. Dacă ţipăm la ei, ei învaţă să ţipe şi atunci când vor avea opt ani vor ţipa la noi din orice.

E uşor? Nu e. Acest tip de parenting îţi cere ca tu să-ţi gestionezi propriile emoţii. Iar asta e cea mai grea parte.

Dar oferindu-le copiilor tăi un start bun în viaţă înseamnă că vei avea un cuvânt de spus pentru generaţiile viitoare. Nu doar copiii tăi vor beneficia de ceea ce ai predat, ci şi copiii lor, copiii copiilor lor şi aşa mai departe. Imaginează-ţi toţi aceşti oameni fericiţi, autodisciplinaţi, înfloritori datorită ţie. Îţi fac cu toţii cu mâna din viitor pentru a-ţi mulţumi.

Vrei mai multe informaţii despre aceste idei?

Există nenumărate studii care au conturat această abordare de parenting şi din ce în ce mai multe studii sunt publicate în fiecare zi. Multe dintre acestea sunt date drept exemplu în cartea mea, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi: cum să înlocuim ţipetele cu conectarea, (n.red.: în curs de apariție în limba română la Editura Multi Media Est), iar mai jos vă enumăr şi alte câteva cărţi axate pe domenii specifice.

Pentru a afla mai multe despre cercetările asupra domeniului ataşamentului, o importantă resursă este cartea lui Robert Karen, Să fii un părinte ataşat: primele relaţii şi modul în care acestea formează capacitatea noastră de a iubi. Deoarece cercetătorii ataşamentului studiază acest subiect de mai bine de cinci decenii, ei au nişte idei destul de clare despre cum poate afecta ataşamentul dezvoltarea copiilor. Ştim cum să dezvoltăm ataşamentul sigur şi ştim toate efectele pozitive ale acestuia asupra copiilor pe măsură ce ei cresc şi, desigur, ştim şi care sunt riscurile unui ataşament nesecurizat.

Pentru mai multe detalii privind disciplina, o sursă extraordinară este cartea Alfie Kohn, Parenting necondiţionat. Kohn enumeră o serie de studii ample care adună idei din literatura de specialitate cu privire la efectul diverselor stiluri de disciplină. O altă sursă este lucrarea originală realizată de Diana Baumrind şi echipa sa în anii ’60. Ideea ei de a identifica calea de mijloc dintre a fi permisiv şi a fi strict prin a le oferi copiilor sprijinul maxim de care au nevoie pentru a întruni aşteptările părintelui a fost reprodus de nenumărate studii şi a fost sursă de inspiraţie pentru ideea de bază a limitelor empatice.

Pentru mai multe despre inteligenţa emoţională, citiţi cartea Creşterea unui copil inteligent  emoţional: miezul parentingului, de John Gottman. Gottman a analizat pe o perioadă mai lungă de timp mai multe cupluri, urmărind ulterior copiii acestora, aşa încât a văzut cum afectează diverse practici parentale dezvoltarea emoţională a copiilor.

Copyright © 2015 Dr. Laura Markham, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

 

 

Intră în conversație