Am crescut într-o cultură a pedepsei. Ce e de făcut?

domnica-petrovai-tdm

Domnica Petrovai: „Cum îmi pot iubi și accepta necondiționat copilul când eu NU am trăit iubirea și acceptarea necondiționată a părinților mei?”

Pe site-ul TOTUL DESPRE MAME a rulat un chestionar despre pedepsele din copilărie la care au răspuns peste 2000 de persoane. Domnica Petrovai, psiholog clinician si psihoterapeut cognitiv-comportamental cu specializare in psihoterapia familiei si a cuplului, ne explică pe larg ce legătură există între răspunsurile date la acest chestionar și familia noastră de astăzi, implicit și cu felul în care ne creștem copiii și îi pregătim pentru viața de adulți.

Vino la întâlnirea cu dr. Laura Markham, din 13 mai 2017, și află cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie sau cum îți poți ajuta copilul să devină un adult inteligent emoțional. Detalii AICI.

76% dintre cei care au răspuns sondajului spun că au fost pedepsiți, 24% că nu au fost pedepsiți. Sunt date care exprimă cultura în care am trăit și trăim, în care pedeapsa făcea parte din viața noastră, din viața relației noastre cu părinții.

Aceasta cultură a pedepsei în care au crescut adulții de astăzi cu siguranță a avut si are o mare influență asupra sănătății noastre emoționale și a modului în care noi reacționam când simțim că celălalt sau noi „greșim”. Are, de asemenea, o mare influență și asupra percepției noastre fata de noi, determinând, de asemenea, frecvența cu care folosim noi pedeapsa în relațiile apropiate sau cu noi înșine și cantitatea de autocritică.

Din nefericire, când persoana de la care m-am așteptat când eram copil să mă iubească și lângă care am avut nevoie să îmi găsesc alinarea, liniștea, bucuria, sprijinul și protecția, m-a rănit și m-a respins prin pedeapsă, încrederea fundamentală în mine și în ceilalți se pierde. Cum mai caut alinare în brațele celui care m-a rănit? Unde voi căuta alinare? Nu învăț eu oare să anticipez că ceilalți mă vor răni, că sunt de neîncredere, că eu nu sunt demn/ă de iubire, că nu sunt suficient de bun/ă, că, dacă cei apropiați mă vor cunoaște cu adevărat, mă vor respinge? Sau pun nevoile lor pe primul loc ca sa evit pedeapsa, mă sacrific, mă subjug lor, am dificultăți în a le pune limite ferme și le permit să mă rănească și pentru că nu îmi exprim direct nevoile?

Mai jos, puteți citi explicații ample în jurul fiecărei întrebări incluse în sondaj:

Ultima pedeapsă pe care ți-o amintești a fost… 1. Pedeapsă fizică (bătaia); 2. Pedeapsă emoțională (amenințări, injurii, izolare); 3. Nu am fost niciodată pedepsit(ă).

Cea mai frecventă a fost pedeapsa emoțională – amenințarea, injuriile, izolarea – pentru 38,54% dintre cei care au răspuns, iar 17,34% au trăit și pedeapsa fizică și emoțională, 20% doar pedeapsa fizică.

Aceste cifre se traduc astfel: experiențele cu care sunt familiarizați marea majoritate a celor care au răspuns sunt amenințările, critica, retragerea afecțiunii, la fel de grave ca și pedeapsa fizică (așa cum spun nenumărate studii din neuroștiințe care ne arată efectele grave ale pedepselor emoționale asupra sănătății emoționale a copilului și viitorului adult). În ciuda miturilor și percepțiilor care considerau că ceea ce îl afectează pe copil este pedeapsa fizică, nu cea emoțională – care era percepută ca formă de „îndrumare sau învățare – consecințele familiarizării noastre cu pedepsele fizice și emoționale sunt dramatice în ceea ce privește relațiile noastre viitoare cu ceilalți sau cu noi înșine.

Astfel, ori voi folosi și eu aceleași metode, deși „mi-am jurat ca nu voi fi ca și părinții mei”, dar aplic în anumite momente dificile ce am trăit eu, ori sunt mult prea permisiv/ă și îmi este greu să pun limite comportamentului copilului sau să tolerez disconfortul lui și să accept comportamente nepotrivite de teama de a nu-l răni.

Adesea, proiectăm asupra copilului ceea ce noi am trăit sau nevoile noastre nesatisfăcute – „copilul meu să aibă ce eu nu am avut”. Incapacitatea sau dificultatea părintelui de a fi prezent emoțional atunci când copilului îi este greu, are un disconfort, a eșuat sau a greșit are drept consecință abandonul. Învățăm că nu putem conta pe cel de care avem cea mai mare nevoie. Astfel, vom repeta experiența, fie prin abandonul nostru față de noi – renunț la mine pentru copil, partener, muncă, prieteni -, fie prin abandonul față de copil sau partener, fiind mult prea prinși în propriile noastre nevoi, probleme sau îngrijorări, cu dificultăți de a fi în contact cu nevoile lor emoționale.

Pedepsele emoționale scad și toleranța noastră la disconfort, al meu și al celui de lângă mine. Cel mai probabil mă va speria sau irita furia, teama, frica copilului sau a partenerului. Disconfortul a fost asociat cu amenințarea și pedeapsa și ori mă retrag, evit, pentru ca nu pot face față, nu știu ce înseamnă alinarea celui de lângă mine, ori pedepsesc și eu, simt și eu un disconfort când copilul are un disconfort și „văd” numai comportamentul „problematic”. Așa îmi și explic pedeapsa, spun ca am reacționat la comportament, nu la ce simțea copilul. Pentru că am învățat să îmi distrag atenția de la ce simte cel de lângă mine.

Când erai mic cel mai tare te dureau? 1. Pedepsele fizice; 2. Amenintările și injuriile; 3. Izolarea.

Suferința cea mai mare a fost percepută de 53,5% dintre cei care au răspuns la sondaj ca au fost pedepsiți ca fiind datorată pedepselor emoționale, amenințărilor și injuriilor, 33% pedepselor fizice și 26% izolarea.

Amenințarea și critica ne dă un sentiment profund de insecuritate, de nesiguranță. Nevoia noastră fundamentală, alături de încredere, este cea de securitate și siguranță emoțională. Când experiențele tale cu părintele tău sunt de amenințare și critică, devii hipervigilent și anticipezi pericolul și amenințarea în relația cu cel apropiat, când ceea ce ai de fapt nevoie este de siguranță. Consecința este fie că devii și tu ca adult critic cu tine și cu cei din jurul tău, fie alegi un partener critic, lângă care retrăiești amenințarea și pericolul din copilărie. Durerea trăită în copilărie are nevoie să fie vindecată, printr-un efort personal, cu sprijinul partenerului și prin efortul de a răspunde nevoilor sănătoase ale copilului.

Când eram copil și eram pedepsit mă simțeam… 1. Nedreptățit; 2. Speriat; 3. Furios.

53,5% dintre cei care au fost pedepsiți s-au simțit nedreptățiți, speriați 36%, furioși 31,2%.

Răspunsurile arată cum au fost afectați de pedeapsă cei care au răspuns la sondaj și vulnerabilitățile pe care le putem dezvolta (de nedreptate, anxietate și furie) în relațiile apropiate în care nevoia și așteptarea este de încredere, siguranță și securitate emoțională. Întrebarea este cât din furia, anxietatea sau nedreptatea trăită în trecut ne afectează acum relația cu copilul sau partenerul?

Pedeapsa m-a învățat să… 1. Mint; 2. Să ascund adevărul de părinții mei; 3. Să îmi fie teamă de consecințele acțiunilor mele; 4. Să mă revolt.

„Îmi fie teamă de consecințele acțiunilor mele”, spun 46,5% dintre cei care au răspuns ca au fost pedepsiți, „să ascund adevărul de părinții mei 41,8%”, „să mă revolt 31,2%, să mint 27,2%.”

În consecință, teama de a nu te dezvălui, datorită consecințelor anticipate, pedeapsa duce la nesiguranță, neîncredere, și frica de respingere. „Dacă cel de lângă mine mă va cunoaște așa cum sunt eu de fapt, mă va respinge” este o convingere care creează multă distanță în relațiile apropiate, învăț să „ascund adevărul”, „să mint”, „să mă revolt”. În relația cu copilul, eu – ca părinte cu aceste experiențe – pot să devin ori intruziv în viața copilul și cu tendința de a-l controla, cu convingerea că „cel mic îmi ascunde lucruri, nu îmi spune totul”, sau neimplicat – din dorința de a nu oferi copilul ceea ce eu am trăit, pedeapsă. Intimitatea, apropierea sănătoasă nefiind trăită, și, mai ales, fiind pedepsită, copilul și viitorul adult învață o frică de intimitate și asocierea ei cu nedreptatea, teama, furia.

Dacă ai fi părintele tău, cum ai acționa acum? La fel; 2 L-aș ajuta să înțeleagă unde a greșit; 3. Aș folosi pedeapsa doar în cazuri absolut necesare sau uneori.

80,4% din cei care au răspuns au spus ca l-ar ajuta să înțeleagă unde a greșit, 25,3% ar folosi pedeapsa uneori sau în cazuri absolut necesare, și 1,3% au spus că vor proceda asemenea părinților lor.

Rezultatele arată convingerile noastre despre cauzele comportamentului copilului, dar și faptul că noi îl învățăm pe cel mic ce este „bine” dacă îi arătăm ce a greșit. În realitate, a-i explica copilului ce a greșit este inutil. Ai spune ce să NU facă este o informație care nu este procesată până la o anumită vârstă și creează disconfort, tensiune și scade încrederea în părinte. Ori de câte ori apare un astfel de comportament, mai degrabă te întrebi ce experiențe îi poți oferi copilului pentru a învăța comportamentul nou.

A doua cauză a comportamentelor „nepotrivite” este exprimarea unui disconfort, nemulțumiri, indirect, prin comportament. A sancționa comportamentul sau a-i arăta că a „greșit” fără să îl asculți să vezi ce vrea să îți comunice de fapt te îndepărtează de șansa ta în a-l ajuta să exprime altfel, în mod direct, nevoia și disconfortul. Așa ai șansa de a-l ajuta să învețe să își rezolve problemele altfel, mult mai sănătos și cu rezultate bune. De exemplu, adesea comportamentul agresiv este consecința unor incapacități de reglare a emoțiilor de furie sau frică. A treia cauză a comportamentului copilului este modelul. Copilul exprimă ceea ce vede, ceea ce facem noi. Dacă te vede pe tine ca părinte că țipi când ești furios, atunci îi poți spune că „nu e bine să țipi când ești furios”, dar acest lucru nu îl ajută, mai degrabă creează confuzie, pentru că tu ești modelul lui. Faptul că un procent atât de mare încă consideră pedeapsa ca soluție (25.3%), arată nevoia foarte mare a părinților de a fi sprijiniți real în a ști cum să reacționeze în diverse situații, astfel încât să nu fie nevoiți să recurgă la ceea ce au trăit ei și le-a produs atât de multă suferință.

Copil fiind, mi-ar fi plăcut să simt… 1. Că sunt iubit; 2. Că sunt acceptat asa cum sunt; 3. Că părinții mei sunt mulțumiti de mine; 4. Că le fac pe plac părinților mei; 5. Că sunt ascultat.

54,05% dintre cei care au fost pedepsiți și 35,33% dintre cei care nu au fost pedepsiți au răspuns că și-ar dori ca părinții să fi fost mulțumiți de ei. 39,49% dintre cei care au fost pedepsiți și 23,33% dintre cei care nu au fost pedepsiți și-ar fi dorit să se simtă iubiți. 38,13% și respectiv, 34,13% și-ar fi dorit să se simtă ascultați. 36,77% din cei care au fost pedepsiți și 15,78% dintre cei care nu au fost pedepsiți au răspuns că și-ar fi dorit să se simtă acceptați așa cum erau. 14,45% și respectiv, 12,52% și-ar fi dorit să simtă că le fac pe plac părinților.

Cum îmi pot iubi și accepta necondiționat copilul când eu nu am trăit iubirea și acceptarea necondiționată a părinților mei? Când pedeapsa, sub forme diferite, a fost modul în care ei au știut să reacționeze când eu aveam cea mai mare nevoie de ei? Când încrederea, siguranța și aprecierea fața de mine și ceilalți au fost pierdute? Aceasta este cu adevărat cea mai mare provocare pentru noi, părinții. Să învățam acceptarea și iubirea noastră necondiționată și să dăruim iubire partenerului și copilului!

Volumul “Părinți liniștiți, copii fericiți”, de Dr. Laura Markham, este disponibil aici.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație