Bătaia dintre fraţi: ce faci când unul dintre copiii tăi îl loveşte pe celălalt?

Mai greu decât îmblânzirea leilor: dr. Laura Markham ne oferă sfaturi bune pentru gestionarea bătăilor între frați

„Deci, ca să clarificăm: cel de trei ani îl pocnește pe cel de un an, se aude un urlet sfâşietor, iar eu îl iau pe cel de trei ani (după ce mă asigur că fratele lui e ok) şi stau cu el până când se simte mai bine? Fără time-out, doar îl îmbrățișeze şi îi spun că-l iubesc şi că ştiu că şi el e rănit… Deci, fără disciplină, doar dragoste, adică mai multă atenție… Dar mai multă atenție pentru că l-a bătut pe fratele lui?!”

Comandă acum ”Parenting la pătrat”, un pachet de cărți la un PREȚ SPECIAL. Cartea ”Părinți liniștiți, frați fericiți”, de Laura Markham, și ”Cum să crești un copil energic”, de Mary Sheedy Kurcinka sunt acum disponibile AICI, cu REDUCERE.

Pedepsirea copiilor atunci când sar la bătaie este contraproductivă pentru că îi face să fie chiar mai speriaţi şi mai plini de duşmănie, iar toate acele sentimente vor ieși la suprafață cu şi mai multe agresivitate faţă de fraţii lor. Dar majoritatea părinţilor simt o nevoie urgentă de a pedepsi atunci când un copil loveşte. Ne spunem că cel mic trebuie să înveţe o lecţie. Dar adevărul este că suntem chiar noi înşine în starea de lupta sau de fugă! Cineva îmi loveşte copilul? Leoaica din mine rage. Ultimul lucru pe care mi-aș dori să-l fac este să-l copleşesc pe atacator cu iubire.

Cu excepţia faptului că atacatorul este copilul meu în vârstă de trei ani. Şi care este în mod clar într-o stare de dereglare emoţională, căci altfel n-ar fi făcut aşa ceva. El îmi trimite un semnal clar că are nevoie de ajutorul meu, cu disperare.

Singura modalitate de a ajuta un copil să iasă din abisul de frică este de a ne recâștiga NOI calmul. Ştiu, e o misiune grea. E cel mai greu lucru posibil. Aşa că un sfat ar fi să pui în aplicare o incantaţie pe care o poţi folosi atunci când eşti pe punctul de a răbufni, precum „Nu moare nimeni. Nu e o urgenţă.” Antrenează-te pentru a-l ignora pur şi simplu pe agresor în timp ce te pregăteşti să îi ţii discursuri copilului care a fost rănit.

Acum, că te-ai calmat, eşti gata pentru întrebarea de un milion de dolari. Care este cea mai bună reacţie pentru a preveni astfel de incidente în viitor?

Ne-am dori, de asemenea, să ştim care ar trebui să fie reacţia noastră pentru a-l ajuta pe copilul în vârstă de trei ani în procesul lui de evoluţie către a deveni o persoană plină de compasiune şi responsabilă, dar putem fi iertaţi dacă ne-am mulţumi de eliminarea violenţei şi atât. Cui îi pasă de inteligenţa emoţională, atunci când încercăm să oprim vărsarea de sânge?

Din fericire, nu trebuie să alegem. Cel mai bun mod de a preveni ca această bătaie să se repete este de a ajunge la rădăcina agresiunii copilului nostru, aspect ce îi ajută pe ambii copii. (Şi, în cele din urmă, ne face viaţa mult mai uşoară şi mai liniştită!) Să luăm totul pe rând.

1. Parentingul convenţional ar avea o abordare de modificare-comportamentală a pedepsei, cu speranţa că, în viitor, atunci când cel mic va deveni gata să se dezlănţuie, el îşi va aminti de pedeapsă şi se va opri. În cel mai rău caz, un time-out ne-ar face să simţim că am luat nişte măsuri de gestionare a situaţiei.

Problema este că pedepsirea unei fapte nu împiedică infracţiunile. Caracteristica definitorie a furiei este că partea din creier responsabilă cu gândirea nu este implicată, aşa încât uităm toate lecţiile pe care le-am învăţat. În cazul în care copilul tău în vârstă de trei ani a văzut pe altcineva că îl loveşte pe fratelea lui, el o să alerge să-l apere pe frate. Dar când suntem în starea de luptă sau de fugă, chiar şi oamenii dragi par să fie duşmanii noştri. Facem lucruri pe care nu le-am face dacă am gândit limpede. (Da, chiar şi adulţii.)

Deci, un time-out nu va preveni agresiunea viitoare. Dar ce zici de o pedeapsă mai „memorabilă”, care provoacă într-adevăr durere? Asta o să-l facă pe copil să caute alte metode de a se răzbuna pe fratele lui, care i-a provocat suferinţă. Dacă trebuie să se furişeze pentru a-şi pune în aplicare planul – adică o să aştepte până ieşi tu din cameră că să-l lovească pe frate – exact asta o să facă. (Iar asta nu e o chestie tocmai bună pentru relaţia dintre fraţi.)

Dar asta nu înseamnă că o să-i permitem vreodată copilului nostru să bată măr o altă persoană. Nu, o să mergem la sursă pentru a opri violenţa: emoţiile copilului.

2. Predarea emoţiei abordează problema de bază care se află în spatele agresiunii: frica copilului tău. Începem prin a-l aduce înapoi din zona de frică într-o zonă în care se simte mai în siguranţă, în care cineva îl ajute să-şi autoregleze deciziile: „Eşti foarte supărat. Eu sunt chiar aici şi mă voi asigura că sunteţi amândoi în siguranţă…” Prin contrast, dacă ţipăm la copil, nu facem altceva decât să intensificăm frica. Acum, el începe deja să se calmeze, chiar dacă nu putem vedea acest lucru, pentru că ştie că suntem acolo pentru a-l ajuta.

În acest moment nu oferi liniştire, necesară pentru calmarea copilului. În schimb, îl ajuţi să se simtă suficient de sigur pentru a exterioriza durerea şi teama care îi provoacă furie. Aşa că nu faci ceea ce mama de mai sus a descris, şi anume că „stă cu el, până când se simte mai bine”. Şi nu e nici doar un time-in în care te reconectezi cu copilul tău. De fapt, e greu pentru copii să se reconecteze cu noi atunci când sunt atât de plini de durere. E ca şi cum ar încerca să umple un pahar spart.

Această problemă apare, de asemenea, şi atunci când îi permiţi cu un time-out să se calmeze. Nu îl ajuţi cu gestionarea emoţiilor, iar acum se şi simte ca o persoană rea.

3. Creează siguranţă. Pentru a ajută copilul să ajungă la ceea ce se află sub mânie, creează siguranţă. Fii pe cât de calm poţi în timp ce îl priveşti în ochi, gest care îi scoate la iveală toate emoţiile incomode. Spune „L-ai rănit şi speriat pe fratele tău. Trebuie să fii atât de supărat, dacă l-ai lovit cu piciorul… Ce se întâmplă?… Ceva te face să te simţi atât de rău”.

4. Conectează-te. Vindecarea emoţională profundă are loc întotdeauna în contextul relaţiilor şi când dragostea dizolvă frica. O să înceapă cu siguranţă cu mânia: el îl urăşte pe fratele lui, te urăşte pe tine, tu iei întotdeauna partea fratelui său. Nu o lua personal. E doar o apărare împotriva durerii profunde. Fii pe cât de plin de compasiune poţi şi empatizează: „Îmi pare rău, dragă… Cred că eşti atât de rănit… Poţi să fii cât de supărat vrei pe mine, te voi iubi mereu, indiferent de cât de supărat eşti… N-aş putea iubi pe cineva mai mult decât te iubesc pe tine”. Dacă îţi poţi păstra calmul şi empatia şi dacă oferi siguranţă, el va începe să plângă. Compasiunea ta e cea care vindecă durerea.

5. Empatizează şi ascultă. După ce-i dai şansa de a suspina în braţele tale, el va ieşi din starea de „luptă sau de fugă”. El va fi în măsură să reflecteze asupra acţiunilor sale. Dar nu grăbi lucrurile. Foloseşte cât mai puţine cuvinte. Permite-i să-şi recapete echilibrul. De îndată ce poate primi drăgălăşenia ta, vei şti că e gata să stea de vorbă cu tine.

Apoi, recunoaşte-i starea de supărare, cât de greu i-a fost, că i-a fost frică şi nu ştia ce altceva să facă. (Da, chiar dacă tristeţea a fost provocată de îngrijorarea că fratele se uită la jucăria lui.)

Dacă rezişti tentaţiei de a acuza şi eşti, în schimb, pe cât de amabil poţi, el o să fie mai în măsură să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lui, lucru ce-l va împiedica să le repete. Aceasta este reţeta magică a internalizării autodisciplinei, dar ea nu funcţionează atunci când este impusă din afară, cu vină şi ruşine.

6. Întăreşte-ţi limita şi ajută-l să „încerce” alte opţiuni în afară de agresiune pentru a-şi rezolva problema data viitoare. În loc de „bătaia este rea”, încearcă „ai fost atât de supărat. E ok să fii supărat, dar nu e ok să loveşti pe altcineva. Îl doare! Ce ai putea face în loc data viitoare când eşti supărat?” Ajută-l să se gândească la alte opţiuni: să cheme un adult să-l ajute în cazul în care fratele în vârstă de un an îl necajeşte, să plece, să-şi ţină în frâu piciorul, în loc să lovească. Fă-l efectiv să memoreze aceste scenarii, astfel încât să-şi dezvolte memoria musculară şi să aibă şanse mai mari să fie în măsură să recurgă la ele data viitoare, înainte de a pierde controlul.

7. Învaţă-l să repare greşelile. A depăşit supărarea şi se simte mai plin de putere ca să-şi exprime o nevoie într-un mod mai constructiv data viitoare. În cele din urmă, e gata să recunoască faptul că lovitura l-a rănit pe fratele lui şi să reparare relaţia dintre ei. Copiii îşi doresc de fapt şansa de a se repune pe poziţii, atâta timp cât noi rezistăm pedepsei şi ruşinii. „L-ai rănit şi speriat pe fratele tău. Ce ai putea face pentru a-l ajuta să se simtă din nou în siguranţă în preajma ta?” Îl ajuţi pe copilul de trei ani să înveţe că poate repara lucruri stricate şi consolidezi legătura dintre copii. Ambele rezultate vor face ca, pe viitor, violenţa dintre fraţi să fie mai puţin probabilă.

Îi acordăm atenţie pentru că l-a bătut pe fratele lui, iar acest lucru o să-l facă să-l lovească din nou? Nu. Time-out-ul şi alte pedepse îi oferă celui mic atenţie negativă, lucru ce consolidează, de fapt, comportamentul negativ. Copilul nostru învaţă că, atunci când este dereglat emoţional, el îşi poate lovi fratele, iar noi vom interveni şi îl vom forţa să se regleze din nou prin time-out. Dar acest tip de reglare repetată nu-i ajută pe copii să-şi gestioneze emoţiile care au dus la lovire. Ci doar le alimentează bagajul emoţional pe care îl formează în interior. Deci pedeapsa îl calmează temporar pe copil, nu previne astfel de evenimente viitoare şi, de fapt, le face mult mai probabile. Cercetările arată că pedeapsa nu diminuează agresiunea, ci că de multe ori o creşte.

În schimb, îi dăm copilului nostru ajutorul de care are disperată nevoie în ceea ce priveşte gestionarea emoţiilor sale, aşa că n-o să-l mai lovească vreodată pe fratele lui. Iar asta e mult mai dificil de făcut decât un time-out. De fapt, aş paria că e chiar mai greu decât să îmblânzeşti un leu. Dar funcţionează foarte eficient pentru a creşte un copil care vrea să se comporte aşa cum trebuie şi care îşi poate gestiona emoţiile pentru a face acest lucru. Iar asta duce la bătăi inexistente şi la relaţii mai bune între fraţi. Să nu mai vorbim de faptul că vor fi mai puţine ţipete sfâşietoare.

Copyright © 2015 Dr. Laura Markham, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație