Când copiii nu seamănă cu tine

Când copiii nu seamănă cu tine

Ce se întâmplâ când copiii seamănă cu toate rudele, mai puțin cu tine

Când am născut prima oară și am privit-o adânc în ochi am simțit… un mare semn de întrebare. E a mea? A mea e oare? Dacă nu ar fi semănat atât de izbitor cu tată-su, mai că aș fi zis că au încurcat-o la naștere și mi-au dat copilul altcuiva. Copiii mei nu seamănă cu mine. Punct.

Nici nu seamănă, nici nu răsare

Desigur, am adorat-o din prima clipă, iar dintr-a doua am început să caut febril vreun semn pe chipul ei, care să-mi amintească de mine, cât de puțin. Cum n-am găsit niciunul, am trecut la restul membrelor. Am răsuflat ușurată când am descoperit o aluniță sub sânul stâng, cam de aceeași mărime și culoare cu a mea.

Ei bine, da, copilul ăsta avea ceva și din mine. Da, era albă și blondă, cum eram eu în copilărie, dar blondul ăla ca aurul nu eu l-am avut, ci, ați ghicit, tatăl ei, deci tot pe el îl moștenea și acolo unde aș fi suspectat că seamănă cu mine. Mi-am zis: „Ei, bine, fie, fizic se-aruncă în neamul lor. Dar lasă, că începe ea să vorbească, atunci o s-o descopăr pe fata lu’ mama“. Hehe! Vrabia mălai visează, iar unele mame, printre care și eu – cai verzi pe pereți.

De cum a deschis gura, a trebuit să recunosc că e a lui ta-su toată. Aceeași franchețe care ajungea să mă scoată adesea din sărite, aceeași lipsă de diplomație, fluctuații de temperament și încăpățânare.

La copilul cu numărul doi, aceeași poveste, dar ceva mai puțin dramatică. De data asta, semăna cu maică-mea pe jumătate. Cealaltă jumătate – tot cu taică-su. E-adevărat, mai potolită, (ca mine), mai lipicioasă, (ca mine), mai iertătoare. Ca mine? Au trecut anii, le-am importalizat chipurile drăgălașe în sute de fotografii, am făcut testul asemănării cu oricine aveam ocazia. „Seamănă? Măcar un pic, un picuț? La cum privește? La cum zâmbește?“. Doamne, nu vreau să-mi închipui ce-ar fi fost în sufletul meu dacă eram bărbat! Nu știu câți dintre cunoscuții noștri mi-au spus, mai mult din compasiune și ca să scape de gura mea că seamănă și cu mine. Oricum, lucrez cu oamenii de-atâta timp încât îi citeam din prima că nici ei nu erau convinși de ce afirmau.

Am mai dat și peste oameni minunați, care mi-au spus fără să îi interoghez, din proprie inițiativă, cum ar veni, că aia mică seamănă cu mine. (La aia mare mi-am pierdut pe veci speranța că se va întâmpla vreodată asta.) Vai, dar ce veselie și ce mulțumire de sine am simțit în clipele acelea! Cât am mai privit copilul pe furiș, apoi m-am dus fuga la oglindă, cu ea în brațe, să mă conving și eu de asemănare! Ce i-am mai vânat gropițele din obraji (ce-i drept, la ea e mai accentuată gropița din obrazul stâng, pe când la mine cea din obrazul drept).

Ba, am mers atât de departe încât, atunci când am descoperit că au ureche muzicală, m-am lăudat cu asta de câte ori am putut! Când mă mai întreba câte o rudă sau vreu prieten regăsit pe rețelele de socializare cu cine seamănă odraslele, răspundeam invariabil: „Cu mine! Au ureche muzicală!“. Am fost la un pas să afirm că fetele mele seamănă cu mine pentru că mănâncă tone de pâine proaspătă, când m-am trezit. Când copiii nu seamănă cu tine, cu-atât mai bine!

Copiii noștri seamănă cu ei

Această afirmație mi-a sunat limpede și eliberator în urechea mea muzicală, într-o dimineață oarecare, când am reușit să le văd în ele pe… ele. Copiii mei sunt unici și irepetabili, mi-am șoptit atunci, în gând, și am înțeles pe deplin cât de norocoasă sunt. Din acel moment am reușit să fiu prezentă, să disting limpede între entitatea mea și entitățile lor.

Am încetat să le mai îndrept pașii către pasiunile mele, și astfel și le-au dezvăluit pe ale lor. M-am oprit din a le mai împleti părul, cum îl aveam eu prins în copilărie, și le-am lăsat pletele să fluture libere în bătaia vântului. Am început să mă bucur de fiecare dată când nu mă regăseam pe mine în ele. Pentru că pe mine mă știu, cu bune și cu rele. Nu mai am cu ce să mă surprind.

În schimb, în față mi s-au dezvăluit două tinere făpturi care m-au învățat, la fiecare pas, câte o altă lecție. Lecția bucuriei de a fi diferit, de a fi altfel, de a fi tu și a nu semăna cu nimeni. De fapt, diferențele nu ne separă, ci ne apropie și ne completează. Eu le dau soluția acolo unde ele nu o pot vedea, așa cum și ele, de atâtea ori, au găsit un răspuns căutărilor mele. Poate că, separat, suntem diferite, dar împreună formăm un întreg.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație