Cât de greu e să iubeşti necondiţionat

e-greu-sa-iubesti-neconditionat-totul-despre-mame

Nu e deloc simplu e să iubești necondiționat…

Îmi amintesc că am făcut cunoștință cu ideea de „parenting necondiționat” când copilul meu „locuia” încă în mine. Am citit un pic, destul!, încât să ajung să afirm: „Mare rahat! Cum să nu iubești necondiționat?” Chiar mi se părea de bun simț să-ți iubești copilul necondiționat și chiar mi se părea imposibil să nu poți să faci asta! Mă poziționasem, cumva, peste cititorii lui Alfie Kohn și mai că-mi făceam cruce să aflu că are atât de mulți cititori. Cum? Cum? Când cartea asta exprimă fix ce simți? Cum să nu fii în stare să aplici? Parentingul necondiționat mi se părea atunci cea mai naturală chestie din lume.

Citește ”Parenting Necondiționat”, de Alfie Kohn, și află cum putem, cu adevărat, să iubim necondiționat. Cartea este disponibilă AICI.

Ei bine, după ce a trecut timpul și după ce au trecut niște ani și, mai ales, după ce am făcut eu cunoștință cu viața de mamă, am descoperit cu stupoare că nu e chiar așa. Cât a fost copilul mic, recunosc, am mai fentat-o, dar de când a început să vorbească și să întoarcă lucrurile pe toate părțile, a început să mă încolțească din ce în ce mai des. Așa că eu, cea care se bătea cu pumnii în piept (nu numai că simplu să iubească necondiționat, dar și că poate face asta cu ochii închiși), m-am regăsit pusă la zid.

Și atunci am luat-o de la capăt…

Numai că nu prea am găsit capătul… Mă vedeam încorsetată într-un stil pe parenting care îmi curgea prin vene, era ca un program care fusese pus să ruleze în mintea mea. Capătul nu se afla la mine, capătul era la părinții mei, mai ales la mama, și nu eram decât oglinda ei. Îmi aduc aminte că au existat momente în care îmi ziceam: „La naiba, Alfie, vino tu să rezolvi asta!” Ajunsesem în punctul în care credeam că parentingul necondiționat nu e altceva decât o găselniță pentru a le lua banii unora și pentru a-i face să se simtă prost pe alții (sau pe aceiași).

Un lucru îmi era clar: parentingul necondiționat nu era pentru muritori.

Dar cineva mă iubește necondiționat…

Mi-l amintesc perfect pe Alfie și exemplul lui cu colegul de serviciu. Nu știu daca voi îl știți, dar vi-l spun eu. Atunci când un coleg de serviciu se împiedică, îl iei de braț, îl ridici, îi scuturi hainele și îl întrebi dacă e ok și dacă are nevoie de ceva. Când copilul se împiedică, îl tragi repede de mână și îl cerți că nu se uită pe unde merge, eventual îi dai și una peste ceafă.

Seara trecută, m-am împiedicat de colțul patului. Am căzut pe jos, am răcnit, îmi venea să-mi înghit limba de durere, să-mi scot măselele de minte și să mi le fac mărgele. Mă durea de nu mai știam de mine! Copilul meu, la cei cinci ani ai lui, a lăsat jucăriile și a venit într-un suflet în dormitor:

– Mama mea, iubita mea mamă, te-ai lovit la picior!

Mi-a luat piciorul în brațe și a început să-l pupe, apoi sufla ușor peste lovitură și mă întreba dacă am nevoie să-mi aducă ceva. Îngrijorat, m-a întrebat dacă sunt bine și dacă mai pot să merg. Ba chiar mi-a adus telefonul, pe motiv că poate îmi trebuie.

– O să treacă, mami, trebuie să fii puternică! Eu te iubesc, puternica mea!

Mă uitam cu ochii mari și cu gura căscată și nu-mi venea să cred ce lecție de iubire necondiționată primesc de la copilul meu! Nicio clipă nu m-a întrebat de ce n-am fost atentă! Nicio clipă nu mi-a zis că și-ar dori să fiu mai atentă data viitoare. Nicio clipă nu s-a întrebat cum naiba am ajuns să intru în colțul ascuțit al patului, nu l-a interesat asta niciun moment… Tot ce l-a interesat a fost binele meu. Eu, dacă i s-ar fi întâmplat lui chestia asta, l-aș fi întrebat ce naiba căuta acolo și cum naiba de n-a văzut patul. E un pat, pentru Dumnezeu! Nu e o piesă de lego!

Să iubim și noi ca ei!

Abia acum, după cinci ani și ceva, aș putea spune că știu, cât de cât, cu ce se mănâncă iubirea necondiționată. Și spun ”cât de cât” pentru că sunt convinsă că mai am atâtea de învățat de la copilul meu. Îmi revin în minte acum toate momentele în care am greșit și în care copilul meu era acolo, parcă strigând: „Hei, mama, asta e iubirea aia pe care o cauți tu!”. Am fost atât de orbită și de centrată pe mine, încât n-am realizat că centrul atenției trebuie să fie în altă parte.

Acum știu! Acum știu că e nevoie doar să fiu atentă la el, că trebuie doar să mă uit mai bine și să învăț. Iubirea necondiționată e iubirea aia neatinsă de interese, de șantaj, de recompense…. e iubirea aia pură. Dacă nu de la copii, atunci de la cine s-o învățăm?

Intră în conversație