Ce aşteptări au părinţii noştri de la noi

TOTUL DESPRE MAME

Circula pe internet o aplicaţie funny, în care puteai să te joci cu fotografii punându-le în nişte chenare pe care scria „Şeful crede că fac…” şi aici puneai o imagine amuzantă, de exemplu un gladiator în arenă, apoi pe chenarul următor scria „Prietenii cred că fac…” şi puteai să pui altă imagine, de exemplu ceva cu party sau clubbing, „Părinţii cred că fac…” şi urma imaginea unui om de afaceri spilcuit semnând contracte şi tot aşa câteva variante până la ultima în care scria „Eu de fapt fac…” şi aici te arătai pe tine dormind strâmb pe canapea cu tableta în braţe. Scopul joculeţului este să creeze un contrast între realitate versus ceea ce credeau ceilalţi despre tine şi activităţile tale. Aplicaţia este cu atât mai amuzantă cu cât se creşte doza de auto-ironie, dar are şi o parte de adevăr dacă pornim de la premisa că ne place să părem altcineva decât suntem, în funcţie de interlocutor, sau că cei din jur au mereu aşteptări, deseori nerealiste, în legătură cu apropiaţii. Iar campioni la acest capitol sunt părinţii, atunci când vine vorba de copiii lor.

 

„Şi ce vrei să te faci când o să fii mare?” 

Oricât ne-am abţine, proiectăm asupra copiilor aspiraţiile noastre, vrem ca ei să ajungă mai sus decât am ajuns noi, şi asta cred că e normal până la un prag, cel al liberei lor opţiuni. Cum facem să fim împăcaţi cu deciziile lor, atunci când ele îi duc pe drumuri total diferite de cele pe care ni i-am imaginat noi? Când copiii sunt mici, ne amuzăm că băieţeii vor să se facă gunoieri, atraşi de mecanismele maşinii de gunoi, sau că fetiţele vor să se facă măturătoare în parc, fascinate de foşnetul frunzelor adunate de braţele lungi ale măturilor tradiţionale, fără să luăm în serios aceste opţiuni inocente. Chiar dacă nu avem neapărat proiecţii mentale în legătură cu viitorul progeniturilor noastre, nişte dorinţe ascunse tot zac în fiecare părinte, deseori departe de adevărul copiilor, așa cum are să se arate în timp. Să ne gândim un pic la părinţii noştri. Ai voştri ştiu cu precizie cu ce vă ocupaţi? Sau, dacă ştiu, sunt împăcaţi cu alegerile voastre?

Cred că putem reduce situaţiile la câteva variante de bază:
1. părintele nu a reuşit în viaţă şi vrea ca urmaşul să-i împlinească visurile, indiferent cu ce sacrificii (şi ale părintelui, şi ale copilului);
2. copilul ajunge să creadă că va merge pe urmele părintelui carierist, urmând sau preluând de la el meseria respectivă;
3. şi unul şi altul au în vedere o meserie bănoasă şi atât (nu e ăsta visul oricărui părinte, să fie liniştit că are din ce să-i trăiască urmaşul?);
4. părintele nu se implică şi nu se bagă, lăsându-şi copilul la voia destinului şi a pragurilor de sus-jos, că doar nici pe el nu l-a ajutat nimeni;
5. părintele e dispus să ajute şi să accepte orice meserie cinstită atâta timp cât copilul e fericit şi se poate susţine financiar cât de cât pe termen lung.

 

Eu mă încadrez la ultima categorie. Îmi amintesc că îmi făceam temele în bucătărie, unde era mai cald, în timp ce mama gătea şi mă mai sfătuia una-alta. Sau chircită pe jos, cu genunchii sub mine, seara târziu în camera mea. Nimeni nu se implica în viaţa mea şcolară, iar până într-a şasea nu am ştiut prea bine ce vreau să fiu, cu o mică excepţie, pe care o povestesc oricui, de câte ori am ocazia: întrebată fiind pe la patru ani ce vreau să mă fac când o să fiu mare, am răspuns „croitoreasă, bucătăreasă şi mamă de copii”. Şi să ştiţi, vocaţie am pentru toate aceste lucruri, chiar dacă n-am făcut o profesie din ele. Într-a şasea am ajuns la cenaclul literar din oraş, sfătuită de dirigă, care prin expertiza ei de filolog îmi detectase un oarecare talent literar. De acolo am intrat în contact cu alt fel de lume, iar prin toate călătoriile artistice şi la propriu şi la figurat pe care le-am avut în următorii doi ani mi s-au deschis multe orizonturi. Aşa că nu a fost un şoc prea mare pentru părinţii mei când le-am spus că vreau să merg la liceu la arte, în alt oraş, deşi planurile lor iniţiale în ce mă privea erau un liceu economic sau pedagogic (deci o meserie clară), hai cel mult un anost profil uman. Cu toate acestea, discuţii au fost şi mereu se punea problema ce voi deveni după terminarea studiilor. Vă sună cunoscut? Ei bine, norocul meu a fost că m-am tot răzgândit (eu îi zic evoluţie), aşa că ai mei s-au obişnuit relativ repede cu felul meu artistic şi în plus, am mai spus-o, am beneficiat şi de un climat corespunzător prin netezirea cărărilor de către surorile mele mai mari, destul de ghinioniste din punctul ăsta de vedere.

 

Ce de făcut, aşadar?

Acum, din postura de părinte, nu pot decât să manifest aceeaşi înţelegere faţță de viitoarele opţiuni ale copilului meu, dar asta nu înseamnă că n-o să-i prezint, pe cât posibil, alternative, şi să mă asigur că nu uit, pe parcurs, câteva „mantre” exemplificate mai jos:

Controlul exagerat nu oferă siguranţa unui drum aşternut.

Am fost colegă în clasele I-VIII cu un văr de-al doilea. Locuiam şi în acelaşi cartier, aşa că familiile obişnuiau să se viziteze deseori. De câte ori venea mama lui pe la noi, mă supunea unui lung chestionar comparativ: dar ce ai făcut tu la lucrare la mate, dar cât ai luat tu la engleză, ia arată-mi şi mie compunerea ta la română, ia să-mi aduci caietele tale să văd cum scrii. Presupun că făcea toate astea cu bună intenţie şi din dragoste pentru băiatul ei, dar eu uram acest obicei al ei (şi cred că şi fiul ei, dacă ar fi ştiut), mă grăbeam să mă ascund şi să plec de acasă când apărea la noi. Mai ales că în astfel de ocazii mai afla şi maică-mea că am avut test fulger la istorie sau că urmează vreo teză a doua zi. Din păcate, mătuşa mea nu mai e în viaţă, că aş fi întrebat-o de ce făcea mereu anchete de genul ăsta şi dacă aşteptările ei în legătură cu copiii s-au îndeplinit sau nu, cu tot acest efort depus, al controlului permanent.

 

Cât de jos eşti dispus să îţi cobori aşteptările, ca părinte?

Asta e o întrebare care s-a născut în urma unei discuţii între prietene, şi în care se vehiculau diferite ipoteze. Dacă copilul nu vrea să facă studii superioare sau dacă se îndrăgosteşte de o persoană de acelaşi sex? Concluzia generală a fost, între mame, că cel mai important e să fie el sănătos şi fericit.

 

Oricât am vrea ca aşchia să sară departe de trunchi, uneori ce iese din pisică se încăpăţânează să mănânce tot şoareci.

Femeia de serviciu e mamă singură, a făcut copilul de foarte tânără şi îşi doreşte ca fata ei să devină altceva. Îşi rupe mâinile muncind, merge în fiecare zi în case să facă curat, să îi pună fetei deoparte pentru pregătire, are ambiţia s-o dea la facultate. Chiar înainte să termine liceul, fata află că e însărcinată. „Păstrăm copilul, ne iubim!” îi spune ea pe ton categoric mamei. După câteva zile de jale şi suspine, cu toate visele năruite, mama acceptă situaţia şi se oferă să ajute cu ce poate tânăra familie.

 

Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i impune.

Creştem şi nu prea mai avem chef să fim copii, să fim traşi la răspundere pentru tot ceea ce nu facem pe placul părinţilor noştri. Dacă tot ne-am ales drumul pe care ni l-am dorit, e important să-l parcurgem până la capăt şi să fim lăsaţi să facem asta, oricât e de greu. Cel mai simplu e să renunţi, bine spune o vorbă din bătrâni. Uneori e bună şi renunţarea asta, depinde de scop. Părinţii ar trebui să se împace cu aşteptările lor în privinţa progeniturilor şi să lase viaţa să îşi urmeze cursul, indiferent cum arată matca în care ea s-a aşezat. Şi să nu uităm, atunci când devenim părinţi, să facem şi noi la fel.

 

Părinţii voştri sunt mulţumiţi de ce aţi devenit? Sau vă critică şi nu văd decât partea goală a paharului?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa