”Oare ce greșesc?” M-a întrebat un părinte. I-am răspuns că singurul mod în care putem să ne dăm seama că ceva e în neregulă între noi și copil este atunci când întrerupem relația. Furia este un moment în care dacă nu apucăm să ne întrebăm ce vrea să ne spună cel mic, lucrurile scapă de sub control.
Unul dintre cele mai grele momente de gestionat este urletul băiatului meu de 4 ani și ceva. Sunt momente pline de furie în care de cele mai multe ori răspund cu aceeași emoție. Am fost, cum bine spune psihoterapeutul Tina Bryson, în zona roșie, o zonă în care comunicarea încetează.
Tot ce rămâne sunt rănile. Furtuna trece dar rămâne un pustiu. Este o tăcere în care am câteva secunde sau minute să văd dezastrul. Și mă grăbesc să fac curățenie. Dar, indiferent ce fac și ce spun, ceva rămâne neșters. Mă simt asemenea unui Sisif condamnat să spere și să cadă în deznădejde iar și iar. Am început să mă resemnez și să spun că poate e ok ca Efrem să mă vadă furios și să urle. În viață sunt și astfel de momente.
Un vis în care urlăm
Acum câteva zile, am avut, însă, un vis. Sunt în cameră cu bebelușul în brațe și urlu. Totul în jurul meu se învârte. Este imaginea Urletului lui Munch. Sunt observatorul visului meu și mă văd din profil. Gura mea este atât de deschisă încât încep să apăra fisuri în jurul buzelor. Este un chin. În ciudă acestui efort, urletul nu iese. Totul e tăcere. E un pustiu în care, straniu, bebelușul meu surâde confuz. Nu se aude nimic, dar se vede totul. Am o senzație foarte puternică de vinovăție. Aș vrea să fug dar nu am unde, pentru că visul meu face parte din carnea mea. Totul în mine vibrează atât de puternic încât aș vrea să mă pierd undeva, în ceva. Să mă fac nevăzut.
Mă trezesc și totul pare că intră în normal. Sunt confuz dar mă amăgesc că a fost doar un coșmar. Îmi reiau activitatea zilnică și mă pierd încet în cotidian. Când mă întorc acasă, însă, ceva cutremurător se întâmplă. Efrem mă ia de mână și începe să urle cât îl țin puterile. Un urlet atât de puternic încât parcă mă dizolvă. Eram parcă într-o hipnoză, între vis și realitate.
Efrem urla plângând către mine iar eu am stat și l-am ascultat. A fost unul dintre cele mai puternice momente din viață mea de părinte. Am rămas tăcut și am acceptat urletul lui. L-am ținut de mâini și m-am uitat la el, cuprinzând în acest moment toate clipele în care eu nu am putut să urlu deși atât de mult mi-aș fi dorit că cineva să audă durerea mea.
Urletul poate fi terapeutic, dar nu la copilul tău
De ce vă spun toate astea? Pentru că știu că acolo printre voi sunt părinți care își doresc să urle atât de tare încât să dispară totul din calea lor. Dar nu știu să o facă sau le e prea frică de ce se va întâmplă dacă îi vor permite urletului să iasă afară. Sunt poate momente de groază în istoria noastră, experiențe de care ne e rușine sau ne este prea greu să vorbim, sau pur și simplu sunt atât de dureroase încât ele nu pot fi accesate decât în vis, acolo unde mai coborâm o etapă în subconștientul nostru. Iar teama asta de a confrunta nevăzutul sau neauzitul ne face stângaci și chiar violenți în relația cu un copil care urlă. Dar, în loc să pedepsiți acest comportament sau să-l ignorați, folosiți-va de el că să aflați ce s-a întâmplat cu voi în copilăria voastră.
Ceea ce mi-a arătat Efrem este că micuțul nostru pe care-l drăgălășim, pe care-l ocrotim, pe care-l iubim poartă în el un secret. Iar acesta este secretul meu, al familiei mele. Iar dacă nu este descoperit de mine la timp, îl va prelua și îl va fascina într-un chip tainic.
Experiența urletului lui Efrem a fost pentru mine vindecătoare. Nu pentru că mi-am adus aminte de vreun eveniment dramatic din viața mea, ci pentru că, odată cu el, a urlat și ființa mea. A fost o rezonanță, o muzică pe care am lăsat-o, prin el, să curgă. Să iasă afară și să se risipească. Am stat cu el în durerea aia până s-a consumat.
Există, bineînțeles, momente de țipete și nemultumuri. Dar urletul asta este diferit. Vine din adânc și are nevoie să iasă la iveală. Așa că, fără să vreau, am descoperit ceva important pentru mine și pentru copilul meu. De atunci înainte, urletul lui nu mă mai amenință. După acest episod sunt și mai convins de faptul că ar trebuie să ne uităm cu mai multă atenție la copiii noștri. Ei, ca și noi când eram mici, poartă un mesaj. Iar acest mesaj este autentic. Spune ceva despre noi și e foarte puternic. Să-i auzim, și atunci când urlă.
Dacă acest articol ți s-a părut util îți recomandăm să citești și:
- Ce să spui unui copil furios ca să îl calmezi. 13 fraze magice
- Cum să rămâi calm când copilul e agitat?
- Accesele de furie ale copiilor. De ce ar trebui să le tolerăm mai mult?
- De ce fac copiii crize de furie
- Tantrumul, o invenție a parentingului modern? De ce nu făceau copiii crize „pe vremea noastră”?
Dacă ți s-a părut interesant acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde vei găsi și alte articole cel puțin la fel de interesante.
