Cinci motive pentru a nu mai spune „bravo!”

Ileana Mirescu
5-motive-pentru-a-nu-mai-spune-bravo-totul-despre-mame

Aflăm de la Alfie Kohn de ce „bravo” nu este cea mai potrivită încurajare.

Când mergem la un loc de joacă, facem o vizită la şcoală sau ne ducem la petrecerea aniversară a unui copil vom auzi în mod repetat următorul cuvânt: „bravo!” Chiar şi copiii de vârstă mică sunt apreciaţi pentru că reuşesc să-şi agite mâinile cu putere („Bravo pentru că aplauzi!”). Mulţi dintre noi scăpăm adesea aceste aprecieri faţă de copiii noştri, încât ele au devenit aproape un tic verbal.

O serie de cărţi şi de articole ne sfătuiesc să nu folosim pedepsele, fie că e vorba de bătaie sau de izolare forţată („time-out”). Câteodată, cineva ne va cere chiar să regândim obiceiul mituirii copiilor cu abţibilduri sau alimente. Dar ne va fi extrem de greu să găsim un cuvânt de descurajare faţă de ceea ce numim eufemistic consolidare pozitivă.

Ca să nu existe niciun fel de neînţelegere, nu intenţionez să aduc în discuţie importanţa susţinerii şi încurajării copiilor, necesitatea de a-i iubi, de a-i îmbrăţişa şi de a-i ajuta să aibă o părere bună despre ei înşişi. Lauda, însă, este o cu totul altă poveste. Iată de ce.

1. Îi manipulează pe copii.

Să presupunem că oferi o recompensă verbală pentru a consolida comportamentul unui copil de doi ani, care mănâncă fără să dea pe masă, sau al unui copil de cinci ani, care-şi curăţă locul în care a desenat. Cine beneficiază de pe urma recompensei? Să le spui copiilor că au făcut o treaba bună e posibil să aibă mai puţin de a face cu nevoile lor emoţionale decât cu confortul nostru?

Rheta DeVries, profesor la Universitatea din Iowa de Nord, denumeşte acest lucru „control poleit cu zahăr.” La fel de mult ca recompensele tangibile sau ca pedepsele, „bravo” este un mod de a le face ceva copiilor ca ei să se conformeze dorinţelor noastre. Acest „bravo” poate fi eficient la obţinerea acestui rezultat (cel puţin pentru o vreme), dar e foarte diferit faţă de a lucra, efectiv, cu copiii – de exemplu, prin implicarea lor într-o conversaţie care să releve ce anume face ca o clasă sau o familie să funcţioneze fără probleme ori modul în care alte persoane sunt afectate de ceea ce am făcut sau nu am reuşit să facem. Această a doua abordare este nu doar mai respectuoasă, ci are şi mult mai multe şanse să-i ajute pe copii să devină oameni responsabili.

Motivul pentru care lauda poate funcţiona pe termen scurt este că cei mici sunt ahtiaţi după aprobarea noastră. Dar avem responsabilitatea de a nu exploata acea dependenţă pentru propria noastră comoditate. Un „bravo!” adresat pentru a consolida ceva care ne face viaţa noastră un pic mai uşoară poate fi un exemplu prin care vedem cum profităm de dependenţa copiilor. Copiii se pot simţi, de asemenea, manipulaţi de acest lucru, chiar dacă nu pot explica concret de ce.

2. Creează persoane dependente de laudă.

Să fim exacţi, nu fiecare laudă este o tactică calculată pentru a controla comportamentul copiilor. Uneori îi complimentăm pe copii doar pentru că suntem cu adevărat mulţumiţi de ceea ce au făcut. Chiar şi atunci, însă, e important să aruncăm o privire mai atentă. În loc să susţină stima de sine a copilului, lauda poate creşte dependenţa copiilor faţă de noi. Cu cât spunem mai mult: „îmi place felul în care ….” sau „e extraordinar că ai făcut…„ cu atât mai mult copiii se vor baza pe evaluările şi pe deciziile noastre despre ceea ce este bine şi rău, în loc să înveţe din propria analiză. Iar valoarea lor va fi măsurată pe baza lucrurilor care ne vor face pe noi să zâmbim şi să le acordăm mai multă aprobare.

Mary Budd Rowe, cercetător de la Universitatea din Florida, a descoperit că elevii care au fost lăudaţi cu generozitate de profesorii lor ezitau mai mult când răspundeau la întrebările acestora şi aveau un ton al vocii interogativ („hmm, şapte?”). Ei aveau şi tendinţa de a-şi retrage imediat ideea sugerată când un adult nu era de acord cu ei. Şi era mai puţin probabil ca ei să ducă la bun sfârşit sarcinile dificile sau să împărtăşească ideile lor cu alţi elevi.

Pe scurt, „bravo!” nu îi face pe copii să fie mai siguri pe ei; în cele din urmă îi face să se simtă exact invers. Şi poate crea chiar un cerc vicios, astfel încât, cu cât ne vom axa mai mult pe laudă, cu atât mai mult copiii par să aibă nevoie de ea, aşa că o să-i lăudăm şi mai mult. Din păcate, unii dintre aceşti copii vor deveni adulţii care o să aibă nevoie de cineva să-i mângâie pe cap şi să le spună dacă ceea ce au făcut a fost OK. Cu siguranţă acest lucru nu e ceea ce ne dorim pentru fiicele şi fiii noştri.

3. Îi răpeşte unui copil plăcerea de a face ceva.

În afară de problema dependenţei, un copil merită să simtă bucurie când pune în practică un lucru, să se simtă mândru de ceea ce a învăţat să facă. Merită, de asemenea, să decidă când să simtă această bucurie. De fiecare dată când spunem „bravo!”, în schimb, îi spunem unui copil cum să se simtă.

Spre exemplu, există momente în care evaluările noastre sunt adecvate şi îndrumarea noastră este necesară, mai ales în ceea ce priveşte preşcolarii şi copiii mici. Dar un flux constant de judecăţi de valoare nu e nici necesar, nici util pentru dezvoltarea copiilor. Din păcate, nu ne putem da seama că „bravo!” e o evaluare similară cu „groaznic!” Cea mai importantă caracteristică a unei analize pozitive nu o reprezintă aspectul pozitiv, ci faptul că este o analiză. Iar oamenilor, inclusiv copiilor, nu le place să fie analizaţi.

Eu mă bucur de ocaziile în care fiica mea reuşeşte să facă ceva pentru prima dată sau face ceva mai bun decât până atunci. Dar încerc să-i rezist tendinţei de a spune „bravo!”, pentru că nu vreau să-i stric bucuria. Vreau ca ea să împărtăşească cu mine bucuria ei, nu să se uite la mine pentru o apreciere. Vreau să exclame: „am reuşit!” (ceea ce şi face, de multe ori) în loc să mă întrebe cu nesiguranţă: „a fost bine?”

4. Duce la pierderea interesului.

„Ce pictură frumoasă!” îi poate face pe copii să picteze atâta timp cât ne uităm la ei şi îi lăudăm. Dar, avertizează Lilian Katz, unul dintre specialişti americani de top pe probleme de educaţie timpurie, „o dată ce atenţia este distrasă, mulţi copii nu vor mai fi captaţi din nou de acea activitate.” Într-adevăr, mai multe studii ştiinţifice au arătat că, cu cât îi recompensăm mai mult pe oameni pentru a face ceva, cu atât mai mult tind ei să-şi piardă interesul pentru tot ceea ce a trebuit să facă ca să obţină recompensa. Acum scopul nu este de a desena, de a citi, de a gândi, de a crea, ci de a obţine acea recompensă, fie că este vorba o îngheţată, un abţibild sau un bravo!

Într-un studiu realizat de Joan Grusec de la Universitatea din Toronto, copiii care au fost în mod frecvent lăudaţi pentru că dădeau dovadă de generozitate au avut tendinţa de a fi mai puţin generoşi în activităţile zilnice decât alţi copii. De fiecare dată când au auzit „bravo pentru că ai împărţit cu ceilalţi!” sau „sunt atât de mândru de tine că ai ajutat” au devenit un pic mai puţin interesaţi să împartă sau să ajute. Aceste acţiuni au ajuns să fie privite nu ca ceva cu adevărat valoros, dar ca ceva ce trebuia să fie făcut pentru a obţine din nou acea reacţie din partea unui adult. Generozitatea a devenit un mijloc pentru atingerea unui scop.

Dar lauda îi motivează pe copii? Sigur. Îi motivează să o obţină. Din păcate, acest lucru e de multe ori în detrimentul activităţii pe care o făceau şi care a determinat lauda.

5. Diminuează reuşita.

Ca şi când n-ar fi fost suficient de rău că „bravo!” poate submina independenţa, bucuria şi interesul, el poate, de asemenea, interfera cu gradul de reuşită al activităţii copilului. Cercetătorii au observat că acei copii care sunt lăudaţi pentru o anumită sarcină îndeplinită tind să se poticnească la următoarea sarcină primită şi nici nu se descurcă la fel de bine ca acei copii care nu au fost lăudaţi deloc.

De ce se întâmplă acest lucru? Parţial pentru că lauda creează presiunea de a „menţine ştacheta ridicată” care ne cam împiedică să facem acest lucru. Şi pentru că interesul copiilor în ceea ce fac poate să scadă, dar şi pentru că ei au mai puţine probabilităţi să îşi asume riscuri – o condiţie prealabilă pentru creativitate – odată ce încep să gândească cum să păstreze aceste comentarii pozitive.

În plus, „bravo!” e o rămăşiţă a unei abordării psihologice care reduce toată viaţa umană la comportamente ce pot fi văzute şi măsurate. Din păcate, aceasta ignoră gândurile, sentimentele şi valorile care stau la baza comportamentului. De exemplu, un copil poate împărţi o gustare cu un prieten ca o modalitate de a atrage lauda sau ca o modalitate de a se asigura că celălalt copil are mâncare suficientă. Lăudarea acestui gest ignoră cele două motive diferite. Mai rău, promovează, de fapt, motivul care nu e de dorit, făcându-i pe copii să fie înclinaţi către pescuirea unor laude în viitor.

Odată ce începeţi să vedeţi scopul laudei – şi ceea ce face ea – aceste mici erupţii evaluative şi constante de la adulţi încep să producă acelaşi efect ca cel al unghiilor cu care zgârii o tablă. Începi să aştepţi de la un copil să le dea profesorilor sau părinţilor săi un revers al dulcegăriilor acestora spunandu-le (în acelaşi ton dulceag), „bravo pentru laude!”

Totuşi, nu este un obicei uşor de întrerupt. Poate părea ciudat, cel puţin la început, să stopezi lauda; te poţi simţi ca şi cum eşti rece sau te reţine ceva. Dar asta, devine clar în curând, sugerează că ne lăudăm mai mult pentru că avem nevoie să spunem acest lucru, decât că cei mici au nevoie să-o audă. Ori de câte ori e adevărat, e timpul să regândim ceea ce facem.

Ceea ce au nevoie copiii este un sprijin necondiţionat şi dragoste necondiţionată. Adică nu doar lucruri diferite de laudă, ci opusul laudei. „Bravo!” este condiţionat. Înseamnă că oferim atenţie, recunoaştere şi aprobare pentru că ne gâdilăm singuri orgoliul şi pentru că facem lucruri care ne plac.

Această perspectivă, veţi observa, e foarte diferită de critica ce susţine că unii oameni le oferă copiilor prea multă aprobare sau că le oferă această aprobare prea uşor. Ei recomandă să fim mai zgârciţi cu lauda noastră şi să le cerem copiilor să o „câştige”. Dar problema reală nu este că cei mici se aşteaptă în zilele noastre să fie lăudaţi pentru tot ceea ce fac. Ci că suntem tentaţi să o luăm pe scurtătură, să manipulăm copiii cu recompense în loc să le explicăm şi să-i ajutăm să-şi dezvolte abilităţi necesare şi valori bune.

Deci, care este alternativa?

Ea depinde de situaţie, dar, orice am decide să spunem, trebuie în schimb să o oferim în contextul unei afecţiunii reale şi a dragostei pentru felul în care sunt copiii, nu pentru ceea ce au făcut. Când sprijinul necondiţionat este prezent, „bravo” nu este necesar; atunci când e absent, „bravo!” nu va ajuta.

Dacă lăudăm acţiunile pozitive şi facem asta ca o modalitate de a descuraja comportamentul inadecvat, acest lucru e puţin probabil să fie eficace pentru mult timp. Chiar şi atunci când funcţionează, nu putem spune că într-adevăr copilul „se poartă frumos”; ar fi mai corect să spunem că lauda îl face să se poarte aşa. Alternativa este de a coopera cu copilul şi de a ne da seama de motivele care îl fac să acţioneze în acest fel. S-ar putea să-şi reconsidere propriile noastre cereri, în loc să caute o modalitate de a-i face pe copii să se supună. (În loc să folosim „bravo!” ca să-l facem pe copilul de patru ani să stea liniştit la o lungă şedinţă cu părinţii sau la o cină în familie, poate ar trebui să ne întrebăm dacă este rezonabil să-i cerem unui copil să facă acest lucru.)

De asemenea, trebuie să implicăm copiii în procesul de luare a deciziilor. Dacă un copil face ceva care-i deranjează pe alţii, luaţi-l pe el mai târziu deoparte şi întrebaţi-l: „Ce crezi că putem face pentru a rezolva această problemă?” Va fi probabil mai eficient decât mita sau ameninţările. De asemenea, îl ajută pe copil să înveţe cum să-şi rezolve problemele şi învaţă că ideile şi sentimentele lui sunt importante. Desigur, acest proces are nevoie de timp şi de talent, de îngrijire şi curaj. Aruncarea unui „bravo!” atunci când copilul acţionează în modul în care noi considerăm că e adecvat nu elimină nici unul din acele lucruri, iar asta ne ajută să explicăm de ce strategiile de „a le impune copiilor” sunt mult mai populare decât strategiile „de a coopera cu copiii”.

Şi ce putem spune atunci când cei mici fac ceva impresionant? Luaţi în considerare trei răspunsuri posibile:

Alternative pentru „bravo”

Nu spuneţi nimic. Unii oameni insistă asupra faptului că un act de ajutor trebuie să fie „consolidat”, deoarece, în secret sau inconştient, ei cred că a fost o întâmplare. Dacă copiii sunt în esenţă răi, atunci trebuie să li se acorde un motiv artificial pentru a fi buni (şi anume pentru a obţine o recompensă verbală). Dar dacă cinismul nu este întemeiat – şi multe studii sugerează că este – atunci lauda nu poate fi necesară.

Spuneţi ce aţi văzut. O simplă declaraţie lipsită de evaluare („Ţi-ai pus pantofii de unul singur” sau chiar „Ai reuşit”) îi spune copilului vostru că aţi observat ce a făcut. De asemenea, îi permite să fie mândru de ceea ce a făcut. În alte cazuri, o descriere mai elaborată poate fi îndreptăţită. În cazul în care copilul dumneavoastră desenează ceva, s-ar putea oferi feedback – nu judecată – despre ceea ce aţi observat: „Acest munte este imens!” „Văd că ai folosit mult mov azi”!

Dacă un copil face ceva bun sau e generos, s-ar putea atrage uşor atenţia la efectul acţiunii sale cu privire la alte persoane: „Uită-te la faţa lui Abigail! Pare destul de fericită acum că i-ai dat o parte din gustarea ta”. Acest lucru este complet diferit de laudă, unde accentul se pune pe modul în care te simţi tu faţă de comportamentul lui.

Vorbiţi mai puţin, cereţi mai mult. Întrebările sunt chiar mai bune decât descrierile. De ce să-i spuneţi că o parte din desenul lui v-a impresionat când puteţi să-l întrebaţi ce-i place cel mai mult la asta? Să întrebaţi „care a fost cea mai dificilă parte de desenat?” sau „cum ţi-ai dat seama să faci picioarele de mărimea potrivită?” are toate şansele să-i cultive interesul în desen. Spunând „bravo!”, aşa cum am văzut, poate avea exact efectul opus.

Acest lucru nu înseamnă că toate complimentele, toate mulţumirile, toate expresiile de bucurie sunt dăunătoare. Trebuie să luăm în considerare motivele noastre pentru ceea ce spunem (o expresie autentică de entuziasm este mai bună decât o dorinţă de a manipula comportamentul viitor al copilului), precum şi efectele reale de a face acest lucru. Reacţiile noastre îl ajută pe copil să simtă un sentiment de control asupra vieţii lui sau să se uite în mod constant la noi pentru aprobare? Îl ajută să devină mai încântat de ceea ce face de unul singur sau îl transformă în ceva temporar care îl ajută să obţină o mângâiere apreciativă pe cap?

Nu e vorba de a memora un nou scenariu, ci de a ţine cont de obiectivele noastre pe termen lung pentru copiii noştri şi de a observa efectele a ceea ce spunem. Vestea proastă este că utilizarea consolidării pozitive nu este într-adevăr pozitivă. Vestea bună este că nu trebuie să faci evaluări, cu scopul de a o încuraja.

Copyright: Alfie Kohn/2001, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original si notele bibliografice pot fi consultate aici.

Cartea ”Parenting necondiționat” de Alfie Kohn este disponibilă aici.

Citește și:

Alfie Kohn despre copiii “răsfățați”

Faţa întunecată a bulinelor zâmbitoare

Pedepsiți prin recompense?

Alfie Kohn despre recompense

Interviu Alfie Kohn la Garantat 100% – Best Of

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa