Nu-i ușor să spui că mergi la psiholog. Nu-i deloc ușor să admiți asta. E ca și cum ți-ai pune singur, pe frunte, eticheta „Sunt nebun“.
Dar n-ar trebui să fie așa. De parcă cel care-și rupe mâna o ascunde și, cu tot chinul și toată durerea, nu spune nici în ruptul capului că și-a pus-o în ghips. Și atunci, de ce să-mi fie rușine să spun cu voce tare că am ales să mă duc la psiholog?
Drept vorbind, nici măcar nu eram sigură că e bine să scriu acest text. Cu atât mai mult să-l semnez. Dar mi-am luat inima-n dinți și m-am hotărât s-o spun clar și răspicat. Da, mă duc la psiholog și nu e nicio rușine în asta. Am ales s-o spun tare pentru toate mamele care n-o spun. Pentru toate mamele care tac și suferă. Pentru toate mamele care simt disperarea până în vârful firului de păr și nu știu cum să scape de ea. Ei bine, se poate! Da, chiar se poate!
Cum începe totul…
Să simți cum îți bate inima în creier. Să simți cum aleargă năvalnic sângele în vene și cum toată ființa ta este într-un război pe care nu ai cum să-l câștigi. Și cazi. Cazi la pământ. Și nimic nu mai contează. Nu mai vrei nimic. Chiar nimic. Obrazu-ți atinge gresia rece din baie. Palmele-ți transpiră. Îți vine să plângi, dar nici lacrimi nu mai ai. Cuprinzi podeaua și ochii ți se închid încet. Întunericul te stăpânește și simți că nu mai poți. Aștepți să se termine totul.
Nu e o scenă dintr-un film și nici încercarea stângace a unui scriitor de a scrie o carte. E ceea ce simte un om atunci când inima îl doare prea tare. Atunci când mintea nu mai găsește nicio soluție. Atunci când totul e prea trist în viața lui.
Și sunt zile proaste și sunt zile foarte proaste. De multe ori prietenii cei mai apropiați reușesc să ne scoată din stările astea, dar trebuie să fii suficient de lucid să-ți dai seama că uneori nu mai merge. Nici măcar cea mai bună prietenă, oricât de mult ai discuta cu ea și oricât de bine ai încerca să te simți – beți o cafea împreună, vă faceți unghiile, ieșiți la cumpărături, etc. – totul e în zadar. Nu reușești să scapi de starea în care ești captivă și nimic nu pare sa te înveselească.
Din perspectiva mea, atunci când ajungi să ai astfel de stări depresive sunt doar două căi de urmat – fie întinzi o mână și ceri ajutor specializat, fie te adâncești și mai mult în mocirla disperării, tot mai mult până când inevitabil ajugi la un… „dead end“.
După multe amânări și îmbărbătări singură în baie „las’ c-o să fie bine“, am acceptat că prima variantă, mersul la psiholog, este cea mai bună soluție. Și sunt mandră de asta. Mândră că sunt responsabilă. Că am luat decizia corectă nu doar pentru viața mea, ci și pentru a celor din jurul meu. Mândră că nu am băgat sub preș (din nou!) toată tristețea care mă copleșea, mascând-o cu zâmbete crispate și cu treburi mereu de făcut. Ei bine, da! Recunosc! Mă doare sufletul și am ales să mă duc la psiholog ca să mă ajute să-l repar cumva. Nu mai vreau să sufăr. Și mai ales, nu mai vreau să sufere copilul meu pentru că nu sunt în stare să-i acord atenția pe care o merită.
Să mă duc la psiholog a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o.
Alternativa era un drum întunecat și rece pe care, din păcate, mulți îl apucă. Mame, tați, chiar copii aleg să-și curme suferința în singurul mod pe care-l văd cu putință… Dar eu am spus „NU“. M-am întors din drum. Pentru Iusti. Pentru mine. Și deși am fost doar la câteva ședințe de terapie, m-au ajutat enorm. Sunt tot eu, dar cumva altfel. Mai ușoară. Mai veselă. Mai bine.
Așa că, dragelor, dacă simțiți că sufletul vi se rupe în două și orice ați face durerea nu trece, nu rămâneți acolo, jos, în mocirlă. Cu toată puterea pe care o mai aveți târâți-vă să ieșiți din prăpastie. Și chiar dacă aveți prieteni buni aproape, uneori nu mai sunt suficienți. Îți descarci sufletul și când discuți cu cea mai bună prietenă, dar cu un psiholog vorbești altfel. Îți pune întrebări care te încurcă, întrebări care te zdruncină puțin. Dar te pune pe gânduri în legătură cu viața ta, cu drumul pe care ești, cu ce vrei să faci mai departe.
La psiholog nu doar îți descarci sufletul, ci primești ajutor ca să nu mai fii împotmolit.
Da, mă duc la psiholog și nu mi-e rușine s-o spun. O spun pentru toate mamele care n-au curaj s-o spună, care n-au curaj să meargă la ședințe de terapie de teamă să nu fie privite altfel de către cei din jur. Dacă simți că nu mai poți, ridică-te și cere ajutor. Nu alege cea mai simplă „ieșire“, acel dead end…
Până la urmă, dacă ți-ai rupe mâna te-ai duce imediat la urgențe, așa-i? Ca s-o pună-n ghips și să-ți dea niște calmante. Și atunci de ce să nu faci la fel și pentru spiritul tău?
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
