„Mă săturasem de mocirla disperării! Ce am învățat din primele ședințe de terapie”

Alexandra Irimiea
femeie la psiholog

Cred că oricine a stat puțin pe gânduri dacă să meargă sau nu la psiholog. Suntem reticenți pentru că avem impresia că problemele noastre sufletești nu sunt chiar atât de grave. Trec ele cu o cană cu ceai fierbinte sau cu o ieșire în oraș cu prietenii. Ei bine, vă contrazic!

Când m-am dus la prima ședință de terapie am fost puțin suspicioasă. Poate, deformație profesională 🙂 Mă tot gândeam „Oare ce poate face tipa asta într-o oră? Îmi rezolvă ea problemele? N-are cum!“. Dar m-am dus pentru că nu mai puteam sta așa. Mă săturasem de mocirla disperării (așa îmi place s-o numesc) și voiam să fiu bine, doar că nu știam cum.

Prima ședință la psiholog…

Și iată-mă pe scaun. Cu emoții. Neștiind de unde să încep. Sunt o persoană tare vorbăreață (cu accent pe tare), doar că în fața psihologului îmi pierdusem vorbele. Am început să mă prezint, cine sunt, câți ani am și uite așa mi-am dat drumul. Am vorbit mult și de toate, amestecate.

Prima ședință a depășit o oră și tot mi s-a părut puțin. Parcă n-aș mai fi plecat. Simțeam că abia începusem. A fost bine. N-am plecat de acolo cu problemele rezolvate, dar cel puțin aveam o soluție de pus în practică până data viitoare: să fac în fiecare zi ceva pentru mine, ceva ce îmi place. Mi-am făcut conștiincioasă temele și la a doua ședință am discutat în detaliu unele aspecte.

Acum, abia aștept să ajung la psiholog, să stau pe scaunul confortabil și să-mi mai lămuresc unele probleme de-ale sufletului. Ma simt bine când mă duc la psiholog, nu sunt super extra fericită, dar sunt bine. Am ieșit din mocirlă și chiar dacă mă mai ademenește uneori, o alung.

Și pentru că e atât de bine să te mai simți și bine, nu doar depresiv, vreau să împărtășesc cu voi ce am învățat din primele ședințe de terapie la psiholog.

1. Am învățat că sunt o ființă importantă și că merit

Ce merit? Iubire. Și vorbe frumoase. Nu neapărat din partea altora, cât mai ales din partea mea. Ideea e că eu mereu le așteptam din partea altora. Tata. Mama. Soțul. Prietenii. Și când nu veneau, mă simțeam de parcă eram cea mai mare ratată. Am constatat că, de fapt, nu prea știu să-mi fiu eu o prietenă bună.

2. Am învățat să nu mă mai critic atât de tare

Până la urmă sunt și eu om. Normal că aș vrea ca totul să-mi iasă perfect mereu, dar uite că nu se întâmplă asta. Uite că nu așa sunt construiți oamenii. Ei greșesc și cel mai important este că învață din greșeli. Nu se iau singuri la bătaie pentru fiecare lucru pe care nu-l fac bine.

3. Am învățat să (mă) iert

Pe alții, dar mai ales pe mine. Nu doar că nu mă mai critic atât de tare, dar am început să mă iert. „Bine, măi, Alexandra, ai cam comis-o tu, dar ce să-ți fac? Să-ți iau gatu’?! Hai că te iert. Chiar te iert din tot sufletul, dar te rog fii și tu mai atentă data viitoare“. 🙂

Și sunt mai „de treabă” și cu ceilalți. Nu mi se mai pare orice lucru atât de grav, atât de neiertat. Am început să-i iert și pe ai mei, pe părinții mei, pentru chestiuni pe care le-am ținut mult timp în inima mea. Și știi ce? Când ierți nu se simt doar ceilalți mai bine, ci și tu te simți mult mai bine. Încearcă!

4. Am învățat să mă relaxez

Am început să fac meditații. Trei minute în fiecare dimineață. Bine, am ratat unele dimineți, dar încerc să mă țin de ele. Și nu pentru că trebuie, nu sunt o corvoadă, ci abia le aștept. Sunt trei minute în care respir liniștită. În care aud ceasul din perete sau mașinile de-afară. În care vocea tipului din aplicația mobilă (Headspace) e atât de calmă încât îmi relaxează toți mușchii. Și după astea trei minute simt că pot începe ziua pregătită.

5. Am învățat să fiu atentă la gândurile pe care le am

Să le păstrez pe cele pozitive și să le dau afară pe cele negative. E adevărat că atunci când ai anumite probleme, ele tot apar în mintea ta. Dar am ales să le observ cu detașare și să nu le mai urmăresc cu obsesie. Nu mă ajută cu nimic dacă mă cufund în ele. Plus că atunci ești prins în gânduri negative, parcă vezi peste tot numai probleme, chiar și acolo unde nu-s.

6. Am învățat că fericirea e o decizie, nu neapărat o stare întâmplătoare

Dintotdeauna mi-am dorit să fiu fericită, drept pentru care întotdeauna le uram și altora să fie fericiți. Pentru mine, fericirea era ca stelele pe cer – foarte frumoase, dar de neatins. Dar uite că mi-am luat o navă spațială și ajung la ele. Am învățat să fiu fericită ACUM, nu când o să am x lucru sau o să am x kilograme. ACUM. Acesta e cuvântul cheie. Iar ca să fii fericit, trebuie doar să vrei. Să-ți schimbi gândul. Să-ți spui „Sunt fericit și ce bine se simte!“.

Culmea e că de când merg la psiholog am mai mult timp. Mai mult timp pentru mine. Mă uit la filme. Citesc. Scriu gânduri pozitive. Mă bucur de lucruri mici. Nu mă mai enervez așa de tare. Chiar și răceala asta, care m-a cuprins, nu mă mai supără ca altădată. Mă simt bine în ciuda ei. Ah, și încă ceva, foarte important. Sunt mai selectivă. Pentru că mă iubesc, nu mai accept orice, pe oricine și oricum. Merit mai mult! Și tu la fel!

Îți recomandăm și ”Dacă eu am reușit poți și tu”, o carte minunată care te va ajuta să găsești echilibrul și să te bucuri de toate rolurile tale: mamă, femeie, soție, prietenă, soră etc. Aceasta este disponibilă AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa