Cum să-ţi vindeci rănile interioare ca să fii un părinte mai calm

Raluca Dumitrică
cum-sa-fii-un-parinte-calm-laura-markham-totul-despre-mame

Să fii un părinte liniștit poate fi dificil, dar nu imposibil. Aflăm de la Dr. Laura Markham cum ne putem vindeca pentru a fi mai calmi, mai buni, mai linștiți.

„În absenţa gândirii, de multe ori istoria se repetă… Cercetările au demonstrat că ataşamentul copiilor noştri faţă de noi va fi în mod clar influenţat de ceea ce ni s-a întâmplat când eram tineri, dacă nu reuşim să procesăm şi să înţelegem aceste experienţe.” (Dan Siegel)

Celebrul psiholog D. W. Winnicott a spus că cei mici nu au nevoie de perfecţiune din partea părinţilor lor; tot ce trebuie să facem este să se evităm să-i rănim şi să ne dedicăm lor în mod firesc, aşa cum s-a presupus întotdeauna că trebuie să facă părinţii.

Dar, din păcate, pentru majoritatea părinţilor, acest lucru e ușor.

Pentru că, în primul rând, nu este nimic obişnuit în ceea ce priveşte această dedicare părintească. Un părinte dedicat, aşa cum ştiu toţi părinţii, face ture prin casă, la ora 2 dimineaţa, ţinând în braţe un copil care plânge din pricina unei otite. Un părinte dedicat renunţă la cartea pe care o citeşte doar ca să se joace cu copiii lui. Tot dedicare este şi să te duci la bucătărie şi să le pregăteşti cina copiilor, după o zi grea la serviciu, când tot ce ţi-ai dori de fapt să faci este să te aşezi confortabil pe canapea şi să-ți suni un prieten. Dedicare este şi să te dezbraci de haina ta într-o seară friguroasă şi să-l înveleşti pe copilaşul care doame pe bancheta din spate a maşinii.

Această dăruire firească este fix aceeaşi dragoste intensă care i-a făcut de-a lungul omenirii pe părinţi să se arunce în faţa pericolului, că să-şi salveze copiii, indiferent de amploarea primejdiei.

Dar, chiar dacă de cele mai multe ori dăruirea noastră e exprimată prin dorinţa noastră de a ne pune copiii pe pimul loc, nu este, încă, uşor să fii un părinte „suficient de bun”.

Deoarece chiar noi, aceşti părinţi dedicaţi, ne rănim copiii. Motivul este că, în timp ce noi nu le-am face în mod conştient rău copiilor noştri, o mare parte din procesul de educaţie, ca orice relaţie, se întâmplă în afară conştientizării noastre active.

Adevărul este că, practic, toţi am fost răniţi în copilărie, iar dacă nu ne vindecăm rănile, ele ne împiedică să fim nişte părinţi aşa cum trebuie pentru copiii noştri. Dacă ai o zonă care ţi-a provocat răni în copilărie, poţi să fii sigur că acea zonă îţi va aduce durere mai târziu, ca părinte, şi îţi va răni copilul.

Ne putem gândi la tot felul de exemple: tatăl care, fără să vrea, repetă cu propriii săi copii tipul de parenting critic al tatălui său. Mama care nu poate stabili limite asupra comportamentului copiilor ei, deoarece nu poate suporta furia lor asupra ei şi ajunge să crească nişte copii egocentrici şi anxioşi. Părinţii care lucrează ore în şir, lăsându-şi copiii în grija bonelor, pentru că se îndoiesc de capacitatea lor de a-și iubi copiii.

Sunt aproximativ 200 de mame care îşi ucid copiii în fiecare an în Statele Unite ale Americii. Este uşor să presupunem că aceste mame sunt nebune, diferite de noi. Dar adevărul înfricoşător este că fiecare dintre noi, dacă nu ne examinăm în mod conştient propriile cicatrici, suntem sortiţi să le lăsăm nişte cicatrici similare copiilor noştri.

Dar vestea bună este că a fi părinte ne oferă oportunitatea de a ne vindeca. Majoritatea părinţilor spun că iubirea pentru copiii lor i-a transformat: i-a făcut mult mai răbdători, mai plini de compasiune, mai altruişti. Copiii noştri au o capacitate infailibilă de a ne arăta locurile în care avem răni şi de a scoate la suprafaţă temerile şi furiile noastre iraţionale.

Mai bine decât cel mai bun maestru de meditaţie sau cel mai bun terapeut, copiii noştri ne dau ocazia perfectă să creştem şi să ne vindecăm. Aproape magic, pe măsură ce rănile noastre se transformă, constatăm că aceste răni ne informează, ne motivează, ne fac părinţi mai buni.

Deci, cum putem să ne vindecăm cicatricile şi să devenim părinţii pe care îi merită copiii noştri?

1. Fiind un părinte conştient

Dacă suntem atenţi, vom găsi rănile care au nevoie de vindecare; ştim unde reacţionăm exagerat şi unde trebuie să ne examinăm propriile noastre „probleme”. Şi sincer, de cele mai multe ori de vină sunt chiar problemele noastre. Nu că cei mici nu s-ar purta ca nişte copii – ei fac asta mereu, şi e firesc la vârsta aceasta. Dar ceea ce-i deranjează pe unii părinţi poate fi primit de alţii cu o atitudine caldă şi calmă care îi ajută pe copii să vrea să se poarte aşa cum trebuie. De câte ori suntem provocați, înseamnă că am dat de ceva care are nevoie de vindecare. Serios. De fiecare dată când cel mic îţi apasă pe acele butoane interne ale tale, poţi paria că butoanele cu pricina au fost instalate în propria ta copilărie.

2. Distrugând cercul cu ajutorul butonului interior de pauză

Nu trebuie să repeţi povestea cu copiii tăi. Chiar dacă ai luat-o deja pe o cale greşită, OPREŞTE-TE. Respiră adânc şi apasă butonul de pauză. Aminteşte-ţi de ceea ce e pe cale să se întâmple dacă nu alegi un alt drum. Ieşi din cameră. Nu fi rușinat; tocmai dai un bun exemplu de gestionare a furiei.

3. Înţelegând cum funcţionează emoţiile.

Furia este o stare biologică. Când suntem în strânsoarea acelor reacţii chimice care ne fac „furioşi”, facem şi spunem lucruri pe care n-am alege niciodată să le facem altfel. Când corpul şi emoţiile tale sunt în mod de „luptă sau fugă”, ţi se pare că cel mic e mereu inamicul tău. Respiră adânc şi aşteaptă până te calmezi.

4. Reflectând la propria poveste

Dacă ai avut o copilărie dureroasă, nu poţi schimba asta. Dar ceea ce se poate schimba este ceea ce iei cu tine din acea copilărie. Povestea ta. Poţi face acest lucru reflectând la ea, simţind acele sentimente dureroase, dar luând, de asemenea, în calcul şi abordări noi. Dacă tatăl tău şi-a abandonat familia şi tu ai concluzionat că nu erai suficient de bun ca să mai stea cu tine, e timpul să pui lucrurile în ordine şi să înţelegi, din punctul de vedere al adultului de acum, că ai fost mai mult decât bun şi că plecarea lui n-a avut nimic de-a face cu tine. Dacă mama ta te-a lovit şi ai ajuns la concluzia că erai cumva rău înăuntrul tău, o explicaţie mai exactă ar fi că mama ta era dominată de frică şi l-ar fi lovit chiar şi pe cel mai cuminte copil din lume. Ai fost la fel ca orice copil: ai căutat dragoste şi atenţie în singurele moduri pe care le ştiai. Acceptându-ţi povestea şi rescriind-o poate fi un proces dureros, dar eliberator. Este, de asemenea, singura cale de a fi părintele pe care doreşti să-l aibă copilul tău.

5. Destresându-te

Tuturor ne e greu să fim părinţii buni care trebuie să fim atunci când suntem stresaţi. Pune-ţi pe lista de to-do un repertoriu de obiceiuri care te ajută să te destresezi: exerciţii fizice regulate, yoga, băi calde, meditaţie. N-ai timp? Implică întreaga familie. Pune muzică şi dansaţi împreună, mergeţi să vă plimbaţi prin pădure, sau vineri seara pune-i pe toţi ai casei mai devreme la culcare, ca să ai o noapte liniştită şi relaxantă, cu mai mult somn.

6. Cerând ajutor în a-ţi rezolva problemele vechi

Grupurile de suport între părinţi pot fi de nepreţuit în a te ajuta să-ţi recreezi pozitiv rolul de părinte. Terapia şi consilierea sunt concepute pentru a te ajuta să-ţi vindeci problemele vechi şi pentru a merge mai departe cu viaţa ta, mai fericit. Nu e deloc ruşinos în a cere ajutor. Ruşinea îţi reneagă responsabilitatea ta ca părinte, deteriorându-ţi fizic sau psihologic copilul. Dacă crezi că ai nevoie de ajutor, te rog să nu aştepţi. Cere-l chiar acum.

Nici un părinte nu este perfect, deoarece oamenii sunt prin definiţie imperfecţi. Nu contează cât de mult lucrăm cu noi înşine, nu vom avea întotdeauna un impact pozitiv asupra copiilor noştri. Dar, dacă suntem atenţi, dacă folosim butoanele noastre interioare de pauză, dacă reflectăm asupra experienţei noastre şi ne păstrăm stresul nostru la un nivel gestionabil, putem reduce la minimum daunele pe care le facem copiilor noştri.

Şi, din fericire, Winnicott pare să fi avut dreptate. Copiii noştri nu au nevoie de la noi de perfecţiune. Cercetările au arătat că, dacă le satisfacem nevoile lor fizice, emoţionale şi intelectuale, putem să ne bazăm pe mama natură, care va şti exact, de la sine, ce să facă cu copiii noştri ca ei să ajungă nişte adulţi sănătoşi. Eşti, totuşi, îngrijorat de imperfecțiunile lor? Nu fi. Ele doar fac viaţa mai interesantă.

Copyright © 2015 Dr. Laura Markham, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

Volumul „Părinți liniștiți, copii fericiți”, de Dr. Laura Markham, este disponibil aici.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa