Dacă așteptăm să fim perfecți, nu vom ajunge niciodată părinți!

Cum ne putem pregăti cât mai bine pentru viaţa de părinte sau cum să facem faţă situaţiilor dificile care apar odată ce am devenit „mami” şi „tati”? Diana Frazzei ne explică în ce fel ne poate ajuta psihoterapia şi când este momentul să apelăm la serviciile unui psiholog.

Diana Luana Frazzei este psihoterapeut supervizor și psiholog clinician cu o experienţă de peste 13 ani, co-fondatoare „Viaţa cu Sens” şi a Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei. Diana este mama unei fetiţe de cinci ani şi, în ciuda programului încărcat al unei mame cu o viaţă profesională plină, a fost de acord să stăm de vorbă despre ce însemnă să fii un părinte bun (şi cum nu există părinte perfect), ce înseamnă o traumă, cum o putem depăşi şi cum ne putem ajuta copiii să o depăşească. Dar, mai ales, Diana Frazzei ne-a dat o veste bună: dacă așteptăm să fim perfecți, nu vom ajunge niciodată părinți!

TOTUL DESPRE MAME: Dragă Diana, eşti psihoterapeut de peste 13 ani şi ajuţi oamenii să se cunoască mai bine, să îşi depăşească fricile, traumele, anxietăţile. Aş vrea să ne spui, în primul rând, cât de des vin mame la tine în cabinet şi care sunt cele mai frecvente probleme cu care ele se confruntă?

Diana Frazzei: Mamele sunt de obicei „inițiatoarele schimbării” în familii și vin în psihoterapie, își îndrumă spre noi și partenerul, vin împreună cu copiii.  Sunt încântată să observ că azi majoritatea clienților mei sunt mame și tineri părinți.

De când am devenit mamă în urmă cu 5 ani, pasiunile mele profesionale s-au aliniat cu cele personale: studiez intens și aplic continuu. Experiența aceasta e un fel de „doctorat în viața de părinte”, care depășește în dificultate orice doctorat academic! Părinții de azi sunt mult mai implicați în educația și creșterea copiilor lor și va fi foarte interesant de văzut cum vor arăta generațiile viitoare de tineri. Problemele care îi aduc pe părinți în psihoterapie sunt de multe ori legate de suprasolicitare, de pierderea relațiilor intime, sau de conflictele care decurg din diferențele legate de modul în care părinții cred că e bine să educe copiii.

O bună parte a clienților mei sunt în familii în care ambii parteneri lucrează. Aici dificultățile apar din nevoia de a împărți echitabil sarcinile domestice și cele legate de educația și îngrijirea copiilor. Bărbații din generațiile mai tinere își ascultă mai mult instinctul patern și vor să fie activi în viața de familie, însă le e neclar cum să o facă. Societatea noastră mai păstrează încă prescripții despre „cine aduce bani în casă” sau unde e „locul femeii”.  Împreună cu aceste familii lucrez pentru a-și defini echilibrul în termenii lor, de a-și găsi propriul drum.

TDM: Părinţii se îngrijorează mai degrabă pentru copiii lor, decât pentru ei înşişi. Nu este deloc rar ca un părinte să se plângă că cel mic este nervos, stresat, că nu se poate discuta cu el, că nu doarme bine, că nu este dezvoltat conform vârstei biologice, fără să observe că şi el, părintele este nervos, stresat, necomunicativ, că nu doarme bine şi că este, de fapt, tare nemulţumit de viaţa lui. În lumea părinţilor noştri, asta se chema „sacrificiul părinţilor pentru binele copiilor”. Dar astăzi ştim că binele părinţilor este hotărâtor pentru binele copilului. Ştim că o mamă excesiv de obosită, stresată, tristă, depresivă chiar, nu poate creşte un copil vesel, încrezător, autonom şi lipsit de anxietăţi. Cât de des se întâmplă ca părinţii să păşească în cabinetul psihologului pentru problemele copilului şi să sfârşească vorbind despre propriile dificultăți?

D.F.: Ai punctat un lucru foarte important: părinții trebuie să se îngrijească pe ei înșiși înainte de toate. In mod ideal, anterior intrării în rolul de părinte, ne-am preocupat de viața noastră interioară, ne-am reglat relațiile cu cei din jur, ne-am împăcat cu răni din trecut. Însă, dacă așteptăm să fim perfecți, nu vom mai ajunge niciodată părinți! Cred că e important să fim conștienți de punctele noastre slabe, să fi acceptat anumite limite pe care le-am descoperit, și să nu încetăm să încercăm să devenim mai buni.

Într-adevăr, părinții vin în psihoterapie mai degrabă motivați de problemele pe care le observă la propriii copii. Din fericire, majoritatea sunt deschiși să se implice în terapie personală odată ce au conștientizat nevoia de a începe schimbarea cu ei înșiși. Cel mai greu pentru părinte este să își dea permisiunea să își facă timp și pentru psihoterapie! Asta e o temă în sine. Dar, atunci când se întâmplă, schimbarea în bine a unui părinte poate să fie ca și soarele de primăvară: nu pare prea puternic, însă trezește toată natura la viață, ceea ce poate însemna un nou început în viața întregii familii. 

1
2
3
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație