De ce îmi iubesc trupul

imi-iubesc-trupul-totul-despre-mame

Și de ce nu m-am supărat pe el că nu mai arată ca la 20 de ani

Nu-i un secret că o sarcină lasă urme pe trupul unei femei. Sunt și norocoase care arată la cîteva săptămâni după naștere la fel ca înainte. Bravo lor.

Eu mă încadrez în categoria celor cărora le-a cam dat de furcă să ajungă la o formă acceptabilă după sarcină. E drept că îmi place să mănânc și că am un metabolism de un fair-play descurajant. Mănânc, mă îngraș. Mă abțin, slăbesc.

Îmi iubesc corpul

Îl iubesc nu pentru cum arată. Asta e, pînă la urmă, treaba lui și-a mea. Am învățat să pun în valoare ce cred eu că e de pus în valoare și să maschez ce e de mascat. Îl văd obiectiv, dar partea bună e că ne-am împăcat eu cu el. Consider că ar fi foarte nedrept să fiu supărată pe el după ce a fost capabil să aducă pe lume viață. Să creeze oasele unei alte ființe. Pielea, creierul, degetele, inima unui alt om. Mai apoi, să îi dea hrană vie, pe care a știut el singur cum să o „gătească”, fără nicio carte de rețete. Corpul meu a dat viață. Și astea fiind spuse, dacă m-aș supăra pe el – sau pe mine – pentru că uneori mai călcăm strâmb în cofetărie sau nu călcăm mai deloc în sala de sport, aș fi o nerecunoscătoare!

Imediat după naștere

Atunci am avut un fel de șoc. Corpul meu nu mai era privit de ceilalți drept al meu. Chiar și în sarcină, burta mea era o minge mare pe care era firesc să se pună mâna. Care se mișca bizar, odată cu copilul. Apoi la naștere, din nou. Am cam uitat ce înseamnă jenă sau intimitate, trupul meu era un soi de dispozitiv care conținea ceva ce trebuia să iasă cu bine la lumină. S-a descurcat, a făcut o treabă excelentă. Când să-l revendic, mi-am dat seama că nu, nici vorbă! Sânii mei erau ai copilului, burta devenise o pernuță magică de calmat colici. Părul l-am tuns ca să-l pot spăla mai repede, picioarele erau foarte bune ca să mă pot plimba noaptea prin casă cu copilul în brațe. Unghiile erau tăiate cât mai scurt, hainele aveau menirea să-mi țină de cald și nici nu mai conta dacă purtam tricourile mele sau ale soțului meu, atâta timp cât erau curate. Coloana mea vertebrală a fost magnifică să susțină primii pași ai copilului. A cam cârâit ea, dar a uitat repede de dureri când copilul a învățat să umble singur și foarte repede și când au venit pe primul loc tălpile, importante ca să pot fugi cu viteza luminii când era nevoie să prind copilul. Corpul meu le-a făcut pe toate astea fără să se revolte prea tare. Și-a făcut treaba în mod exemplar și pentru asta îl iubesc enorm.

Acum e acum

În clipa de față, îl răsfăț și nu îl blamez pentru imperfecțiunile sale tocmai din respect pentru câte a făcut. Mi-e pur și simplu simpatic. Uneori, îl provoc să slăbească, să se dea pe bicicletă, să mănânce salate și să uite de dulciuri. Mai vrea, mai nu vrea. Are perioade când devine mai pufos decât mi-aș dori și îmi cere să-l las în pace, să se odihnească și să nu-i mai cer să arate ca și cum ar fi nou-nouț. Îi permit pauzele astea și nu-l condamn. Știu că-i datorez copilul meu. Dacă o mamă are niște kilograme în plus, nu le are pentru că a purtat un copil. Cel puțin, nu la câțiva ani după fericita întâmplare. Le are pentru că așa are ea chef sau așa îi vine. Ca să vorbesc doar în numele meu și al prietenelor care știu că simt ca mine, voi spune că așa ne vine nouă. Și știm că trupurile noastre au făcut ceva mult mai important și mai greu decât să slăbească sau să aibă pătrățele pe abdomen. Nu că ne-ar deranja să le avem pe toate astea… Acum am intrat în perioada în care ne gândim, eu și trupul meu, că se impune o perioadă de odihnă sănătoasă. Câteva exerciții, mai lăsăm ciocolata deoparte, ne mai antrenăm la joacă cu copilul, mai dăm jos din pufoșenie. Însă nu o fac cu obidă și nici cu reproș. Îmi iubesc trupul pentru că e în stare să facă minuni! În rest, e doar o chestiune de sănătate și de stare de bine.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație